Trădătorii înving și de data aceasta?

Este un secret de Polichinelle faptul că Vladimir Putin, cu degetul pe butonul nuclear, nu se va opri la Ucraina. Anihilarea Ucrainei, în viziunea sceleratului de la Kremlin, nu va fi (în accepțiunile psihopatului) decât încălzirea pentru ce urmează, și anume atacarea directă a flancului de est al NATO. Probabil că România va urma, după Ucraina și Moldova. Credeți că ne va apăra cineva în virtutea mult invocatului Articol 5? Uitați-vă la bâlbele actuale privind sancțiunile aplicate Rusiei. Este suficient ca unele țări din NATO să nu voteze intervenția Alianței, sau să aibă felurite obiecții de formă sau de conținut – și toată operațiunea de apărare se va tergiversa suficient de mult ca să nu mai aibă niciun rost, vezi și în continuare.

În toată nebunia aceasta, se pare că putem detecta și o veste bună. Viitorul nu este chiar atât de negru. Urmează o încercare de demonstrație.

Instituțiile românești cu credibilitatea maximă în rândul populației sunt Armata, Biserica și Academia Română. Să le luăm pe rând.

Ministrul Apărării, Vasile Dîncu, declara după asasinarea grănicierilor ucrainieni de pe Insula Șerpilor și preluarea acesteia de către ruși: “Vom învăța să trăim cu rușii la graniță, dar vom fi sprijiniți pentru asta dacă va fi cazul.”

Lucruri din acestea poți gândi singur când ești la baie, poți eventual să le spui nevestei la masă, între două sarmale, dar în niciun caz nu le declari la oră de maximă audiență în calitate de Ministru al Apărării Naționale. Atitudinea normală ar fi fost de condamnare fermă a atacului rus, a uciderii grănicierilor ucrainieni și de nerecunoaștere a preluării acestui teritoriu de către Rusia. Pentru o asemenea declarație, Ministrul Apărării ar fi trebuit demis în secunda doi și inculpat pentru trădare în secunda trei. Să fim clari. În momentul de față, Rusia este un inamic al NATO (ea s-a declarat astfel, chiar dacă noi, în NATO, o cam scăldăm) și acceptarea unui act samavolnic al inamicului de cucerire a unui teritoriu care nu-i aparținea este, după părerea mea, trădare pe față.

Însă șeful Guvernului, fost militar de carieră, nu a avut nicio reacție.

Biserica Ortodoxă Română a avut o luare de poziție:

“Biserica Ortodoxă Română, ca şi celelalte instituţii importante din România şi Uniunea Europeană, a luat act cu maximă îngrijorare de începerea războiului din Ucraina, război declanşat de Rusia împotriva unui stat suveran şi independent. Ne exprimăm pe această cale speranţa că forţele politice euro-atlantice mai pot găsi calea unui dialog pacificator spre binele Ucrainei şi al întregii Europe”

Citim printre rânduri: B. O. R., ca și alte instituții (deci nu de capul ei, mai mult presată de împrejurări) ia act cu maximă îngrijorare (etc.). Speranța cea mare este că forțele politice euro-atlantice vor găsi o cale de dialog. Despre Putin, nimic. Care ar fi calea de dialog sugerată de acest comunicat? Să renunțăm la susținerea Ucrainei, probabil. Să acceptăm pretențiile Rusiei lui Putin. Ce ne trebuie nouă nenorocirea aia de scut de la Deveselu? Dacă cineva înțelege altceva, îl (o) rog să argumenteze.

Academia Română nu a avut nicio luare de poziție. Nu cred că se mai miră cineva. Iar alte instituții de elită intelectuală, de exemplu Universitatea din București, au condamnat “orice formă a războiului” (deci nu atacul Rusiei asupra Ucrainei) în termeni foarte blânzi pentru sceleratul Putin. În realitate, nu prea se înțelege cine ar fi de vină pentru situația de război creată. Vorba-ceea. Nu se știe niciodată cum se va termina chestiunea aceasta. De ce să ni-i punem pe ruși în cap?

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro