TREI ÎNTREBĂRI. “Aveți încredere că o să răzbim!” vs ”Nu ne vom mai întoarce niciodată la ce-a fost”
1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică?
Fiindcă pe mine mă preocupă mai degraba evenimentele interioare ale vieții omului, o să răspund că evenimentul cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și opinia publică în 2020 este pozitivitatea. Și am în minte acea pozitivitate care nu poate fi separată de chestiunea încrederii și a discernămîntului. În Jargonul autenticității, unde Adorno critică “cultul pozitivității” și protestează împotriva “doctrinelor despre înalt”, este citat – cu ciudă- Jaspers care observă că “a fi în lume înseamnă a trăi hrănindu-te din ceva pozitiv, o pozitivitate pe care nu o poți obține decît pe calea devoțiunii. Doar omul care ia calea devoțiunii este cu adevărat ferit să se revolte împotriva lui însuși căzînd pradă disperării.”
Această atitudine a pozitivității – care se naște din relația cu ceva bun (cu sens) și îl ferește pe om de disperare și confuzie – a lipsit cu desăvîrșire din discursul public al anului pandemiei COVID-19, fiindcă lipsește flagrant din existențele noastre personale. Cînd ai parte de relații bune, ai parte de relația cu sensul / inteligibilul. Experiența aceasta, adînc internalizată, te face încrezător și re-zo-na-bil. Pozitivitatea e o chestiune de credință și nu poate fi cîștigată decît în relațiile bune, unde înveți – pe propria piele – ce înseamnă adeverirea reciprocă, coerența între purtări și explicații. Credința (încrederea) e isteață foc și nu poate fi fabricată artificial. În absența acestor experiențe pozitive, se instalează atitudinile și comportamentele nerezonabile, absurde, aberante. Cînd vin momente grele, nu ai “cu ce” gestiona greul. Și atunci greul se preface în dezastru, disperare sau control autoritar, apocaliptic. S-a văzut din plin acest deficit de resurse. Atitudinea media / profesioniști / instituții în raport cu pandemia a fost una încrucișată cu accente autoritar-punitive, apocaliptice, profund negative:
“Haideți, domnilor, va trebui să vă obișnuiți cu aceste restricții, să ne organizăm viața în funcție de ele fiindcă nu ne vom mai întoarce niciodată la ce-a fost, viața și sănătatea sunt cele mai importante. Cei care nu vor vaccina, vor pierde definitiv multe dintre drepturi și libertăți, deoarece în joc este sănătatea publică, pînă la urmă vor trebui să se vaccineze.”
Tot anul 2020, din martie încoace, a fost vorba despre “pierderi definitive”, “cifre de coșmar”, “agonie pe luni de zile”, “izolare totală”, “e de ajuns un singur voluntar pozitiv să infecteze un cartier întreg”, “e suficient ca un singur credincios să fie infectat cu coronavirus pentru ca toți să fie infectați”, “și nu doar dvs, ci toată familia dvs”, “riscuri însutite”, “mai avem cîteva zile să pregătim tot acest efort logistic uriaș de război”, “oamenii vor muri acasă”, “oamenii vor muri în ambulanțe”, “oamenii vor muri în drum spre cel mai apropiat“, “fără cuvinte.”
Pe de altă parte, citești că 99% dintre cei decedați sufereau de comorbidități sau că rata de infectare din școli (cele britanice, de pildă) este de 1,24 -1, 29 % și oglindește rata de infectare din populația generală. Deci în ce sens vine apocalipsa? Te gîndești că rezonabil ar fi să protejezi populația vulnerabilă, în vreme ce îi încurajezi pe ceilalți să își continue viața într-un mod cît mai firesc.
În demersul acesta de educare a conștiinței civice antipandemie a cetățeanului și de influențare a atitudinilor lui sociale, am întîlnit tot soiul de abordări inedite: specialiștii în sănătate publică ne-au explicat cum Moș Crăciun, stînd la o cafea cu un elf (!) a fost expus la COVID-19 și “a pupat milioane de copii în timp ce era infecțios și asimptomatic”, amenințări egobombastice, la granița cu sadismul, formulate de medici în demersul lor de a promova practici benefice de sănătate colectivă: “Am să îți spun de ce o să te vaccinezi!”, lăsîndu-ți impresia că dacă înlocuiești “vaccin” cu “sex” asiști la amenințările unui proxenet care își șantajează victima să se prostitueze. Dincolo, la conștiincioși scrupuloși, iei cunoștință de virtuțiile dezinfectării compulsive (“baia cu spirt”), “dezinfectarea” după “orice” atingere din afara casei, evitarea cu orice preț a celorlalți și “obligativitatea” conștientizării “fiecărui gest” pe care îl facem. Ce Dumnezeu e sminteala asta, îți spui. Toată această incoerență este înregistrată de judecata omului, iar rezistența lui la incoerență se cristalizează sub forma neîncrederii și nesiguranței. Omul nu mai crede în ce spui și nu poate coopera cu tine. Relația cu pozitivitatea este distrusă.
Trăim în interiorul unei tulburări de anxietate / paranoia generalizate și o confundăm cu spiritul civic. Ce vedem în jur nu e dezastrul, ci o lipsă structurală de resurse personale. Pandemia aceasta este pandemia vulnerabilității noastre structurale.
2. Care este cea mai interesanta idee a anului 2020?
Nu prea pot să răspund la această întrebare fiindcă eu citesc cărți despre limitele rațiunii scrise pe la 1787 sau cărți despre isterie scrise pe la 1907. Pe de altă parte, astea sunt vremuri în care recitești cu plăcere studiile simple și grăitoare despre conformism ale lui Asch sau studiile despre obediență ale lui Milgram. Dacă omul poate fi influențat să se conformeze grupului cînd trebuie să discearnă dimensiunea unei simple liniuțe, ne putem gîndi cît de complicată devine chestiunea discernămîntului atunci cînd trebuie să își facă o idee despre o entitate complicată cum e pandemia.
3. Care e cea mai mare temere pe care o aveti pentru viitorul Românei si cea mai mare speranta?
Mă tem că România va fi tot mai clivată. Un votant USR nu poate concepe un votant AUR, cu alte cuvinte, nu îl poate cuprinde cu mintea, pentru el celălalt votant rămîne o entitate străină, incomprehensibilă. Cetățeanul angajat la multinațională nu îl poate cuprinde cu mintea pe cetățeanul care se îmbracă în suman, stă laolaltă cu alți semeni, vorbește de patriotism și “oastea țării” și crede în Dumnezeu. Cetățeanul care crede în gay marriage nu îl poate cuprinde cu mintea pe cetățeanul care nu crede în gay marriage. “Nu (îl) înțeleg”, par să spună. Ce nu poate fi înțeles în interiorul meu, este expulzat și atacat în afara mea. Celălaltul, care suferă și încasează această proiecție, devine dușmanul meu de moarte. Ori eu, ori el. Nesiguranța, agresivitatea sau supunerea devin evenimentele interioare predominante.
INTERVIURILE HotNews.ro