Trubadurul “Epocii de Aur”: Un an fara Adrian Paunescu

A trecut, practic neobservat, un an de la disparitia lui Adrian Paunescu, trubadur, menestrel si tobosar al comunismului dinastic. Imi amintesc de reactiile de-atunci, de starea de jale generalizata indusa de variile antene si realitati. Plangeau, boceau, se dadeau de ceasul mortii fostii politruci, ba chiar si unii fosti disidenti. Parada unanimitatii amnezice era halucinanta. Imi amintesc aberatiile si ineptiile proferate de oameni care se grabeau sa ne acuze de necrofilie pe cei care indrazneam sa reamintim lucruri atat de bine stiute. S-a spus ca pangarim un moment de sacra omagiere a unui mare intelectual patriot (ridicat in slavi de Popescu-Dumnezeu in ale sale incontinente memorii). Imi amintesc stigmatizarea de catre Fanus Neagu a lui Andrei Cornea si a mea. “Contributors” a fost unul dintre putinele locuri in care, mai intai Vlad Mixich, apoi eu, am incercat sa spunem lucrurilor pe nume, sa nu participam la orgia encomiastica tot mai coplesitoare, tot mai revoltataore si tot mai cotropitoare. Am fost facut in fel si chip pentru ca am rostit lucruri de bun simt, adevaruri factuale. Iata mai jos un editorial pe care l-am publicat acum un an in “Evenimentul Zilei”.

Puţinii care îndrăznesc să reamintească în aceste zile cine a fost Păunescu sunt taxaţi drept “străini de neam” şi “lipsiţi de respect pentru morţi”. Cam la fel s-a vorbit şi când s-au dus pe cealaltă lume un Mihai Ungheanu ori un Paul Niculescu-Mizil. Cu discrete excepţii, din raţiuni care se cer examinate atent, pare să domnească un doliu universal care interzice echilibrul evaluativ şi aboleşte referinţele la rolul său politic. Contribuţia lui Păunescu la reproducerea regimului comunist în România nu a fost câtuşi de puţin neglijabilă, aşa cum foarte clar a demonstrat Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Ceea ce se întâmplă în aceste zile cu idolatrizarea lui Păunescu este un nou exemplu din seria acelora care l-au făcut cândva pe Paul Goma să scrie, cu obidă şi disperare, cartea “Amnezia la români”.

Despre Adrian Păunescu sunt multe de spus. A intrat triumfal în literatură, a beneficiat de laude din partea unor critici redutabili. Ani de zile însă Păunescu a acompaniat şi a justificat prin versurile sale ideologia oficială a regimului comunist. A fost un sacerdot entuziast al religiei politice a ceauşismului (spre a relua formularea profesorului Eugen Negrici). A exprimat nu doar paseismul tribalist al regimului, pretenţiile neo-feudale, dar a contribuit cu sârg la plăsmuirea vulgatei sale xenofobe. Un cititor al articolului pe care l-am publicat pe site-ul HotNews a găsit o excelentă caracterizare pentru opera a lui Păunescu din ultimele decenii: “Versurile lui sunt un fel de seminţe de floarea soarelui/bostan pentru neamul românesc: ceva foarte naţional, care se consumă în masă, pe stadioane, un obicei pe care intelectualii rasaţi nu îl au, dar care e foarte răspândit în rândul claselor de jos şi de mijloc (ultimii cu pretenţii foarte clare de intelectualism).”

Este aşadar cât se poate de normal să-l regrete astazi toţi foştii politruci şi securisti, membrii profitocraţiei regimului totalitar şi urmaşii lor, toţi cei care se obstinează să creadă că Nicolae Ceauşescu, omul care a înfometat şi a ofensat un popor întreg, a fost un veritabil patriot. Nu i-a fost suficient cât l-a cântat pe Ceauşescu, cât a venerat-o rimat pe Elena, la moartea lui Nicu Ceauşescu a produs un poem interminabil menit să-l imortalizeze pe “prinţişor”. Sfânta Treime a comunismului dinastic şi-a aflat în Adrian Păunescu trâmbiţaşul privilegiat. În 1978, după ce generalul Ion Mihai Pacepa a rămas în Occident, Păunescu a publicat în “Flacăra” (feuda sa culturală) un poem de o rară vehemenţă intitulat “Blestem trădătorului de ţară”.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro