Turcia de la democrație tutelată la regim autoritar personal – schiță analitică *

A discuta regimurile autoritare de astăzi este o sarcină dificilă deoarece au luat forme din ce în ce mai complexe care, la rândul lor, determină o înmulțire a teoriilor explicativ-analitice. Rămâne valabilă viziunea lui Aristotel, care categoriza regimurile în funcție de cui serveau (conducătorii sau poporul) însă modurile de funcționare a regimurilor actuale impun aparate critice mult mai sofisticate. Așa s-a ajuns la un volum imens de literatură și conceptualizări care, de multe ori, par mai degrabă a mări confuzia decât să producă o imagine clară despre ceea ce numim astăzi generic „autoritarism”. O perspectivă teoretică este deci absolut necesară atunci când vrem să explicăm un astfel de regim, tocmai pentru ca cititorul să poată înțelege mai bine subiectul în relație cu contextul intelectual în care acesta este discutat.

Cursul istoriei politice a lumii a început să se schimbe ireversibil undeva pe la mijlocul secolului XIX, după apariția mijloacelor media moderne, prin tipărirea și distribuirea în masă a presei scrise și a literaturii populare. În secolul XX avea loc o revoluție în domeniu, odată cu inventarea și utilizarea pe scară largă a radioului, a cinematografiei iar apoi a televiziunii, acompaniate astăzi de internet și aplicațiile de socializare prin text, fotografie și film. Toate acestea sunt medii de propagare a informației iar statul modern a evoluat învățând să le controleze. În acest proces de învățare, s-a modelat ca stat național, beneficiind din plin de popularitatea crescândă a ideii de națiune și construindu-și mecanisme instituționale de propagare (presă, literatură, școală, religie) a unei identității colective, politico-culturală.

Extrema totalitară a marcat perioada de control maxim, în care statul, organizat pentru a servi interesele și ideologia unui lider și ale unui partid, instituise propriul discurs ca singura viziune acceptabilă despre problemele societății. Orice discurs alternativ era tratat ca potențial subversiv, dușman al regimului și al țării respective. Opoziția și, în general, democrația erau exilate undeva în afara granițelor fizice și intelectuale ale spațiului de suveranitate al statului totalitar. Istoria politică a lumii poate fi astfel descrisă pe scurt ca un proces de continuă transformare a relației dintre stat și societate, de la forme de guvernământ care au respectat libertățile cetățenilor, la forme care au impus controlul total al statului asupra societății.

Regimul autoritar nu este nici democratic dar nici totalitar, ci unul în care puterea este ferm controlată de către organele centrale de guvernământ iar libertățile cetățenești sunt limitate. Într-o carte esențială pe acest subiect, Juan Linz indica patru caracteristici ale regimului autoritar: pluralism politic limitat, legitimizarea regimului prin necesitatea ca acesta să conducă lupta întregii societăți pentru o cauză anume, mobilizare minimă din partea societății pentru a se opune regimului și configurarea foarte vagă a relațiilor de putere și autoritate între instituțiile statului. Astfel se face posibilă exercitarea autoritară a puterii în stat de către un un individ, de regulă prin intermediul unui grup de apropiați constituiți ca elită a unui partid.[1]

Regimuri autoritare au existat de-a lungul întregii istorii a umanității dar cele moderne au beneficiat de revoluția tehnologică, devenind mult mai sofisticate decât predecesoarele lor, spre exemplu cele din epoca absolutismelor monarhice. Aceasta a dus la o mare varietate și explică abundența perspectivelor teoretice. În ultimele decenii, însă, majoritatea cercetătorilor din domeniul vast al științelor politice tind să accepte ideea că mai toate regimurile autoritare sunt de fapt forme hibride de organizare a puterii. De aici și mulțimea de etichete aplicate celor autoritare, de la „semidemocrații”, „democrații virtuale” sau „democrații electorale”, la „pseudo-democrații”, „democrații iliberale”, „tutelare/tutelate” „parțial libere” sau „autoritare”. Mai recent, astfel de regimuri sunt catalogate drept „autoritarisme competitive” pentru că, deşi sunt organizate pentru a câştiga orice competiţie electorală prin obstrucţionarea şi limitarea la minimum a opoziţiei de orice fel, permit totuşi competiţia electorală tocmai pentru a păstra această formă esenţială de legitimizare, fie ea doar aparentă.[2]

Un aspect comun pentru majoritatea studiilor din acest domeniu este însă acela că suferă, de fapt, de prejudecata conform căreia democrația liberală este modelul pozitiv prin excelență, cu referire concretă la sistemele de guvernământ din vestul european și nordul american. Orice deviație de la normele democrației liberale (demnitari de stat aleşi prin alegeri libere, corecte şi inclusive, dreptul cetăţenilor de a fi aleşi în funcţii de putere în stat, separarea puterilor și un sistem de control asupra executivului, independența justiției, respect față de drepturile individuale și colective, inclusiv şi mai ales libertatea de exprimare, de informare, şi autonomia activităţilor asociative) este considerată un semn al degradării regimurilor respective și al alunecării spre o formă sau alta de autoritarism.[3] Orice reformă care instituie normele de mai sus este considerată ca parte dintr-un proces de „democratizare”.[4]

Însă nu trebuie trecut cu vederea că toate regimurile apar în contextele culturale, sociale, politice și istorice ale societăților respective. Atâta timp cât cetățenii acceptă, din diferite motive, să trăiască sub regimuri autoritare, ele își păstrează legitimitatea și pot rezista în timp, devenind vulnerabile doar când încetează a mai furniza prosperitate și stabilitate sau măcar impresia de prosperitate și stabilitate. Așa cum explica Guillermo O’Donnell, astfel de societăți acceptă ca puterea reală în stat să fie „delegată” unei elite care instituie un mecanism foarte centralizat de control, în care executivul nu este îngrădit de constrângeri serioase din partea legislativului și a puterii judecătorești, ceea ce favorizează întotdeauna un clientelism profund. Respectarea legii devine astfel opțională pentru birocrația înaltă și pentru elementele de securitate (poliție, armată, jandarmerie), prioritară fiind promovarea ideologiei oficiale de stat și a simbolisticii acestei ideologii, inclusiv cultul personalității unui lider care este aproape întotdeauna fondatorul sistemului respectiv.[5]

Având acum aceste repere teoretice, putem înțelege mai bine, poate, cazul concret al Turciei sub regimul lui Recep Tayyip Erdoğan. În cele ce urmează arăt pe scurt că, încă de la înființarea sa, acest stat a prezentat caracteristicile unei democrații tutelate de către elitele care au promovat ideologia fondatorului Mustafa Kemal Atatürk. În această scurtă analiză, conceptul de democrație tutelată se referă la un regim în care autoritatea executivă în stat este constituită prin alegeri relative libere dar unde, odată constituită democratic, autoritatea respectivă nu este controlată de către reprezentanții cetățenilor în legislativ sau de către puterea judecătorească în numele legii.[6] Nu putem deci vorbi despre un stat de drept, ci de un stat cu instituții aparent democratice dar controlate în realitate de elite în funcție de interesele lor.

După 2002, alegerile democratice au adus și menținut la putere un grup cu înclinații profund conservatoare care au modificat substanța ideologică a regimului dar nu și caracteristicile sale tehnice. Turcia rămâne o țară în care continuă să aibă loc alegeri democratice, dar autoritatea astfel constituită continuă și ea să controleze statul în mod nedemocratic, doar simbolistica oficială suferind o oarecare alterare: cultul personalității și ideologiei lui Atatürk începe a fi acompaniat de un cult al personalității și ideologiei lui Erdoğan, cu un accent mai mare pe identitatea religioasă a națiunii etno-culturale turce.

„Noua” Turcie, dincolo de Kemalism

Regimul republican a fost proclamat în Turcia la 29 octombrie 1923, în urma colapsării Imperiului Otoman în timpul Primului Război Mondial. Autorul acelui act, salutat de turci și de o lume întreagă ca părinte al Republicii, a fost Mustafa Kemal Pașa, comandantul armatei populare care a ieșit victorioasă din Războiul de Independență (19 mai 1919 – 11 octombrie 1922) purtat împotriva forțelor aliate ce invadaseră Anatolia. Titlul a fost oficializat de către Parlamentul la Ankara în 1934, când i-a acordat fondatorului numele de familie „Atatürk”, în contextul reformelor vaste care impuneau, printre altele, standardizarea limbii oficiale cu grafie latină, obligativitatea adoptării numelor de familie, egalitatea în drepturi a ambelor sexe sau obligativitatea educației laice elementare. Mustafa Kemal Atatürk a fost și primul Președinte al Republicii până la moartea sa, pe 10 noiembrie 1938 la ora 09.05, un moment comemorat în fiecare an de atunci în întreaga țară prin oprirea oricărei activități pentru un moment de reculegere.

Cele șase principii de guvernare ale fondatorului (republicanism, secularism, populism, reformism, naționalism, statism), simbolizate de cele șase săgeți din emblema Partidului Republican al Poporului (Cumhuriyet Halk Partisi, CHP), au constituit și esența ideologiei de stat pentru următoarele generații. Până în 2002, Turcia a fost condusă de o alianță relativ omogenă de elite militare, birocratice și politice educate în spiritul ideologiei kemaliste și având în comun o teamă obsesivă de islamismul reacționar, de separatismul kurd și de extrema stângă anarhistă și comunistă. Percepția acestor trei amenințări, împreună cu cea tradițională reprezentată de creștinătate în general, au determinat elitele să încredințeze armatei rolul de protector al statului kemalist. Această încredere s-a materializat prin sprijinul acordat regimurilor instituite prin loviturile de stat militare din 1960, 1971, 1980 și 1997, care toate au înlăturat regimuri ce manifestau tendințe politice fie pro-islamice, fie alunecând nepermis de mult spre stânga.[7]

Trebuie amintit că Turcia a devenit o democrație pluralistă abia odată cu primele alegeri libere din 1950, când regimul partidului unic CHP a fost înlocuit prin vot de către Partidul Democrat care a rezistat la putere până la lovitura de stat din 1960. Se poate astfel afirma că Turcia a fost guvernată timp de aproape opt decenii, de la fondarea ei și până în 2002, de un regim autoritar tutelar care a tolerat elemente democratice, precum alegerile libere și o presă relativ liberă, dar a impus asupra întregii societăți o ideologie radical transformativă prin care multe dintre drepturile cetățenești au fost practic anulate. Aici aș enumera dreptul la libera practică a religiei (inclusiv portul vălului islamic și dreptul la educație religioasă), dreptul de a critica statul și ideologia sa, dreptul la informare privind cheltuielile bugetare sau dreptul de opțiune liberă pentru o ideologie sau un crez laic sau religios. Nu se poate vorbi de vreo perioadă în care societatea turcă să fi fost liberă, în înțelegerea europeană a cuvântului, sub regimul republican. Iar comunitățile minoritare de milioane de cetățeni, precum kurzii sau musulmanii alevi, au suferit în plus represiunea statului în diferite forme, totul în numele construcției ideologice kemalist-naţionaliste.

Dintre cele șase principii ale acelei ideologii, secularismul este cel mai controversat, într-o societate predominant musulmană sunni hanefi. Responsabil pentru această situație a fost însuși Mustafa Kemal, care a manipulat religia atât în calitate de comandant al armatei populare în timpul Războiului de Independență, cât și ca primul Președinte al țării. În război, religia oferea liantul cultural al rezistenței față de puterile invadatoare creștine la un moment în care ideea de națiune era încă un produs intelectual nou în Anatolia. După proclamarea Republicii, Articolul 136 din Constituția adoptată în 1924 instituia Directoratul pentru Afaceri Religioase (Diyanet Ișleri Bașkanlığı, pe scurt Diyanet) care a rămas de atunci instrumentul prin care statul promovează ritul musulman sunni hanefi în detrimentul oricărei alte religii. Se continua de fapt o politică a Imperiului Otoman cu origini în secolul precedent și care pornea de la principiul că turcul este musulman iar un non-musulman nu este turc.[8] Pe baza Tratatului de la Lausanne, care punea capăt formal Războiului de Independență în 1923, doar creștinii și evreii sunt recunoscuți în Turcia drept minorități și nu beneficiază, printre altele, de asistența financiară masivă pe care Diyanet o asigură cultului majoritar. Comunitățile de musulmani non-sunni hanefi nu au nici măcar statut de minorități, fiind supuse până în zilele noastre unui proces acerb de asimilare, uneori punctat de violențe sângeroase din partea majorității, foarte rar pedepsite prin lege.

De-a lungul istoriei aproape centenare a Republicii Turce, cu rare excepții, Diyanet-ul a beneficiat de bugete consistente, având rolul de a subordona religia interesului național. Acest rol a devenit și mai evident după lovitura de stat din septembrie 1980, când regimul militar i-a încredințat misiunea de a promova așa-numita „sinteză turco-islamică” drept antidot la amenințările tradiționale, mai cu seamă kurdismul, comunismul și mișcările de stânga anarhiste. Numărul angajaților Diyanet-ului a crescut de la 43.197 în 1981 la 74.930 în 1989 iar bugetul s-a mărit și el substanțial.[9] Instituția este însă în primul rând una de propagandă naționalistă a statului atât în Turcia cât și în afara granițelor sale, printre milioanele de emigranți turci din lumea întreagă. Ea dă substanță formală stării de fapt din societatea musulmană în general, unde autoritatea religioasă este esențialmente autoritară față de comunitatea de credincioși.

Diyanet-ul doar adaugă etno-naționalismul la doctrina sunnită, construind un amestec ideologic menit să întrețină atmosfera de control centralizat asupra opiniei publice, în limitele doctrinare impuse de stat. Vorbim deci despre producerea și consumul public, de generații, a unei culturi a autoritarismului tutelar de stat care este în armonie logică cu celelalte principii ale kemalismului, mai ales statismul, naționalismul și populismul. Toate sunt concepute și instrumentalizate pentru a servi concepția statului despre ce înseamnă „poporul turc”, „națiunea turcă” și, mai ales, inamicii lor. Cu alte cuvinte, cetățenii acestei țări sunt educați de generații să accepte un stat profund iliberal, echipat cu instituțiile politice, culturale dar și economice și administrative necesare pentru a întreține această „acceptare” ca trăsătură esențială a condiției politice a cetățeanului turc.

Alegerile din anul 2002 promiteau să marcheze un moment de cotitură. Era pentru prima dată când un partid descendent dintr-o mișcare islamistă câștiga scrutinul electoral și forma un guvern fără a fi fost nevoit să intre în coaliție cu alte forțe politice. Primii ani de guvernare ai Partidului Justiției și Dezvoltării (Adelet ve Kalkınma Partisi, AKP) au adus reforme ce păreau să indice o schimbare fundamentală privind relația dintre stat și societate. Printre altele, s-a permis apariția unor publicații și programe media în limba kurdă și alte limbi minoritare, s-au adoptat legi care reformau administrația și sistemul judiciar în conformitate cu unele din detaliile tehnice cerute de criteriile pentru aderarea la Uniunea Europeană. S-au liberalizat activitățile politice și ale asociațiilor civice. Economia mergea și ea din bine în mai bine, chiar și după declanșarea crizei în Statele Unite și în Europa.

Nu s-a modificat însă Codul Penal care, prin coroborare cu prevederi constituționale încă în vigoare, continuă să conțină articole ce incriminează insultele la adresa statului și instituțiilor sale (inclusiv persoana Președintelui) sau la adresa națiunii turce. Pe baza acestei legislații, formulate atât de vag încât este ușor de interpretat în favoarea statului și nu a cetățenilor, zeci de procurori par a avea ca misiune doar aducerea în fața instanței și pedepsirea penală a oricărei persoane care formulează orice fel de critică la adresa autorităților.

Reformele în direcția democratizării și liberalizării statului s-au oprit apoi cu totul în anul 2010, când un pachet legislativ aprobat prin referendum începea procesul de subordonare a justiției de către executiv. Procesul respectiv s-a încheiat practic odată cu adoptarea sistemului de guvernământ prezidențial „original” turcesc, prin alegerile parlamentare și prezidențiale de la 24 iunie 2018. Acum, Turcia are în mod formal un sistem de guvernământ în care Președintele statului controlează atât instituțiile fundamentale, precum executivul, legislativul și justiția, cât și sistemul de educație, media, finanțele și economia.[10] Putem astfel vorbi cu oarecare nostalgie despre democrația tutelată de un stat autoritar în trecut și cu certă îngrijorare despre o „nouă Turcie” (Yeni Türkiye) condusă astăzi de un conducător cu puteri practic nelimitate: o democrație tutelată de un om, i.e. un regim autoritar personal.

Dacă din punct de vedere instituțional se pare că asistăm la un regres spre zona regimurilor totalitare, esența cultural-politică a noului sistem nu s-a schimbat foarte mult și continuă să se exprime în linia sa tradițională, chiar dacă nimeni nu mai vorbește de kemalism în cercurile puterii de la Ankara. Kemalismul, cu accentul său pe statism, naționalism și secularism, rămâne în substratul discursului public. Sub regimul Erdoğan, autoritățile pur și simplu evită discutarea secularismului și maximizează în schimb temele naționalismului și statismului, asociindu-le intens cu valorile islamului sunni hanefi. Strategia funcționează foarte bine în competiția electorală, unde AKP-ul și Erdoğan au monopolizat imaginația colectivă. Niciun rival, partid sau persoană, nu a reușit până acum să convingă o masă semnificativă de electori că sunt mai naționaliști sau mai conservatori decât cei ce conduc țara de 16 ani și care au grijă să schimbe și structura instituțională a statului în conformitate cu viziunea liderului.

Spre exemplu, sub regimul Erdoğan, forma și conținutul învățământului suferă modificări majore, facilitând acum școlilor religioase să se bucure de drepturi egale cu cele ale școlilor laice, efectul fiind că a scăzut dramatic calitatea educației în general. În schimb, Diyanet-ul a ajuns să aibă un buget de peste două miliarde de dolari SUA și aproape 120.000 de angajați iar numărul moscheelor patronate de această instituție în Turcia se apropie de 100.000.[11] La acestea se adaugă moschei construite în alte țări, inclusiv în Statele Unite, Germania sau Franța, unde muftii plătiți de Diyanet propaga ideologia naționalistă etno-religioasă a regimului actual.

Această politică nu este însă ceva nou. După cum am indicat mai sus, în spatele secularismului formal, statul turc a cultivat mereu identitatea sunni hanefi iar Diyanet-ul a fost instrumentul principal al acestei politici încă de la înfiinţarea sa. Minoritățile etnice sau sectele musulmane non-sunni hanefi continuă să nu fie recunoscute. Insist asupra faptului că aici vorbesc mai ales despre milioanele de kurzi și de musulmani alevi care nu beneficiază de drepturi egale cu majoritatea. Spre exemplu, cele aproape 20 de milioane de kurzi nu au dreptul să înființeze partide politice care să-i reprezinte în parlament ca minoritate cultural-lingvistică, adică ceea ce sunt ei de fapt. Statul nu permite nici înființarea de școli publice în limba kurdă, ci doar școli private, care nu pot asigura supraviețuirea respectivei identități în Turcia unde educația publică impune identitatea dominantă. Kurzii rezistă ca entitate culturală distinctă în Turcia doar prin numărul lor. Milioanele de musulmani alevi nu sunt nici ele recunoscute și, astfel, nu pot beneficia de sprijinul pe care Diyanet îl asigură cultului majoritar.[12]

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro