Un atac surpriză al Iranului a distrus un radar de 500 de milioane de dolari al SUA folosit pentru a detecta rachetele balistice, inclusiv cele cu focos nuclear. Măsurile luate de americani 

Iranul a scos din luptă unul din creierele arhitecturii militare strategice americane. Asta a dus la o schimbare esențială în modul cum marile puteri se raportează la apărare. „Cei mici pot acum să acționeze cu adevărat la scară mare, cu mare precizie și cu costuri foarte reduse”, scrie un cunoscut jurnalist american.

• S-a vorbit mult și legitim despre îngrijorarea adusă în România despre atacul dronelor.
• S-a vorbit mult și, potrivit specialiștilor intervievați de HotNews, destul de populist despre nevoia ca România să construiască un sistem care să respingă toate atacurile. 
• Că un sistem perfect nu există o dovedește un recent episod pățit de SUA în războiul din Iran, întâmplare care pentru militarii exersați a fost, fără nicio exagerare, un șoc.
• Puteți deveni membru al HotNews Premium, dacă doriți să sprijiniți jurnalismul independent și – să nu ne ferim de cuvinte – dacă doriți să susțineți o presă europeană.  

Ca să se apere de rachetele balistice, care pot avea și încărcătură nucleară, SUA are în inventar doar 13 sau 14 radare AN-TPY2. Aceste radare sunt plasate în locuri diferite pe glob. 

Fiecare radar are o valoare de circa 500 de milioane de dolari și este indispensabil pentru arhitectura de apărare antirachetă. 

„Ochii, urechile și creierul” contra rachetelor

Cifra este imposibil de confirmat exact din surse deschise, tocmai pentru că radarul AN-TPY2 este practic „ochii, urechile și creierul” sistemului de apărare antirachetă balistică THAAD, un sistem gândit să contracareze rachetele balistice cu rază intermediară (de circa 3.000 de km) ce pot avea și focos nuclear. Însă radarul sistemului THAAD poate „vedea” și urmări și rachete balistice intercontinentale și este integrat într-o rețea extinsă de apărare antirachetă.

Radarul AN-TPY2 este unul din sistemele de bază pe care SUA se bazează pentru apărarea sa strategică față de marile amenințări precum rachetele balistice intercontinentale. Rachetele pot fi lansate de adversari precum Rusia sau China.  

A fost atacat de cine nu se așteptau

Dar nu armate cu potențial militar și tehnologic avansat l-au distrus. Un atac al unei armate mai puțin sofisticate, Iranul, a distrus un astfel de radar ultra modern, apărat la rându-i cu cele mai complexe mijloace.

Radarul fusese dislocat într-o bază militară din Iordania, la peste 800 de kilometri de cel mai vestic punct din Iran. Dar a fost distrus.  Iar iranienii au reușit să evite detectarea și interceptarea. Nici măcar acum americanii nu știu sigur dacă o dronă sau o rachetă a distrus radarul TPY-2.

Rază mare, dar și un mare dezavantaj

TPY-2 este un radar capabil să detecteze, să clasifice, să urmărească și să intercepteze rachete balistice, pe o rază foarte mare. Dispune de două moduri de funcționare: unul pentru detectarea rachetelor balistice în faza de ascensiune și altul pentru ghidarea rachetelor de interceptare către o rachetă aflată pe traiectorie descendentă. 

Odată ce detectează racheta, radarul o încadrează, o urmărește și face distincția între încărcătura explozivă și elementele care nu reprezintă o amenințare, cum ar fi contramăsurile, pentru a distruge racheta printr-un impact cinetic, de tip „hit-to-kill”.

Radarul are o rază de până la 3.000 de km, dar și un mare dezavantaj: este static. Adică odată ce este montat și pus în funcțiune, acesta nu poate fi mutat ușor într-o altă poziție și poate fi luat la țintă în cazul în care un adversar îl localizează. 

În cazul conflictului din Orientul Mijlociu, cu puțin timp înainte de izbucnirea războiului, China a dezvăluit cu imagini din satelit dislocarea radarului american la baza din Iordania, scrie Military Watch Magazine. Apoi, iranienii l-au distrus.

O nouă „fizică a războiului”

Thomas L. Friedman, editorialist New York Times, premiat de două ori cu premiul Pulitzer, scrie într-un recent articol de opinie despre cum acest episod grav reflectă ceva mult mai mare: faptul că cei mici îi pot amenința pe cei mari rămânînd mici.

Astfel, apar schimbările și s-a insurat o nouă fizică a războiului. Ea a ieșit la iveală în conflictele recente precum Rusia-Ucraina sau războiul cu Iran din Orientul Mijlociu. 

„Acest lucru ar trebui să vă țină treji noaptea”

„Concluzia mea privind această nouă dinamică este că cei mici pot acum să acționeze cu adevărat la scară mare, cu mare precizie și cu costuri foarte reduse. Și, deși cei mari pot, de asemenea, să acționeze la scară foarte mică, cu mare precizie, este mult mai costisitor pentru ei să facă acest lucru, având în spate povara vastelor sisteme de armament moștenite”, a scris Friedman.

El spune că avantajul net, „deocamdată, pare să fie de partea celor mici”. 

„Acest lucru ar trebui să vă țină treji noaptea, când vă gândiți cum revoluția emergentă în domeniul inteligenței artificiale va amplifica cu siguranță această tendință, permițându-le celor mici să acționeze și mai la scară mare, mai puternic și mai ieftin”, spune editorialistul New York Times.

El arată faptul că deși Iranul se află sub sancțiuni economice încă din 1979, a reușit cu toate acestea să dezvolte un arsenal de rachete și drone sofisticate, dar relativ ieftine.

Aceste arme i-au permis să lupte atât împotriva Israelului, cât și a Statelor Unite, ajungând la chiar aproape la egalitate și, pe parcurs, să provoace daune semnificative sistemelor militare americane din regiunea Orientului Mijlociu.

Cum au reușit iranienii să atace radarul THAAD

Atacul a marcat „un moment potențial transformator” în „competiția strategică” dintre Iran, Statele Unite și Israel, spune John L. Friedman, care citează un raport al Defense Security Asia asupra incidentului. 

„Un înalt oficial iordanian mi-a mărturisit că a fost uimit să afle că iranienii au reușit cumva să-și lanseze racheta asupra sistemului radar THAAD, manevrând-o în zbor pentru a efectua un atac de flanc asupra radarului și pentru a evita detectarea și interceptarea. Și asta împotriva celui mai sofisticat sistem antirachetă din arsenalul SUA!”, scrie Friedman. 

Jurnalistul american îl citează și pe John Arquilla, profesor de analiză în domeniul apărării la Școala Postuniversitară Navală a SUA, care susține că războiul cu rachete „nu mai înseamnă doar lansarea unui focos pe o traiectorie previzibilă și lăsarea inerției și a sistemelor inteligente de ghidare GPS să-l conducă către țintă”. 

„Rușii au concentrat resurse enorme pe construirea de rachete manevrabile în zbor, ghidate de informații mai bune în timp real, propulsate din ce în ce mai mult la viteze hipersonice și capabile să ajungă dintr-un unghi pe care apărătorul nu l-a anticipat. Se pare că rachetele Fattah ale Iranului au astfel de capacități”, spune jurnalistul american. El recunoaște, însă, că „încă nu este clar dacă aceste (rachete) sau dronele au doborât sistemul THAAD la 500 de mile de Iran”.

SUA încearcă acum o schimbare strategică

În orice caz, incidentul a dezvăluit o slăbiciune uriașă în arhitectura de apărare strategică a Statelor Unite.  

Publicația americană Axios scrie că Agenția americană pentru apărare antirachetă (Missile Defense Agency – MDA) caută sisteme de radare mobile care să poată detecta și urmări rachete balistice, de croazieră și hipersonice, în condițiile vulnerabilității radarelor fixe și a senzorilor statici. 

MDA consideră că trecerea de la sisteme fixe de mari dimensiuni la noduri de detectare mobile și dispersate este considerată esențială pentru a supraviețui unui atac inițial. În plus, pentru a menține capacitatea de avertizare timpurie împotriva rachetelor hipersonice, care au traiectorii imprevizibile și timpi scurți de reacție. 

Un sistem de radare mobile

Axios scrie că MDA a publicat luna aceasta detalii privind viitoarea competiție „Forward-Based Mode Radar Next”.

Viitoarele radare mobile trebuie să încapă în avioanele de transport de tip Boeing C-17, să poată fi instalate în câteva ore de la sosire și demontate în câteva minute pentru a evita focul inamic, să funcționeze fără probleme cu rețelele existente de comandă și control și să poată fi proiectate pentru o producție rapidă în serie, la un nivel scăzut de cost. 

„Pe măsură ce capacitățile rachetelor inamice devin din ce în ce mai sofisticate, nevoia de senzori avansați, agili, rezistenți și extrem de preciși nu a fost niciodată mai mare”, consideră agenția americană.