„Războiul este infinit mai urât decât confuzia de la televizor”, spune, într-un interviu pentru publicul HotNews, colonelul în rezervă Adrian Teodorescu, veteran din teatrele de operații. Ofițerul ne asigură însă că România e parte a unei alianțe de soldați adevărați, nu de paradă. O forță „cu știința războiului”.

• Colonelul (r.) Adrian Teodorescu a participat la șapte misiuni externe. Patru tururi în Afganistan, două în Kosovo și unul în Sudan. A deținut funcția de șef al Centrului de Pregătire Militară din cadrul Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu. 
• În caz de război, crede el, „neutralitatea sau mirajul fugii în Occident nu vor fi niciodată o soluție”. NATO înseamnă „camarazii, procedurile, infrastructura și managementul riscului”

– Ați luptat în interiorul NATO, într-un teatru de operații din străinătate. În ultima perioadă se vorbește foarte mult despre capacitatea de reacție a NATO într-o situație de război. Care ar fi, din experiența dumneavoastră, principalul atu al NATO într-un conflict?
– În primul rând, e un atu faptul că NATO s-a trezit. La asta adaug potențiala supremație aeriană, capacitatea sporită de identificare și lovire a țintelor, precum și avantajul fratelui mai mare din NATO, vorace și versatil atunci când vine vorba de „seek your target and destroy”, care vine cu tot cu mușchii și cu o cultură a luptei armate neafișate la paradă. 

NATO în întregul lui, contrar opiniilor din fotoliu, poate fi creativ și imprevizibil, o adunătură articulată cu tradiție militară veritabilă, cu știința războiului, avantaj tehnologic și chiar cu un inamic comun.

Un general american în mijlocul soldaților români

– Ca structură organizatorică, ce v-a rămas în minte cel mai mult din acțiunile la care ați participat?
– Îmi amintesc ochii ca de girofar cand am intrat în punctul de comandă al unei brigăzi Stryker și efortul conjugat al personalului pentru o operație militară cum nu mai văzusem până atunci. Erau vremurile în care comandantul misiunii ISAF, generalul Stanley A. McChrystal, cobora des în mijlocul militarilor români până în mașina de luptă pentru a le cunoaște nevoile, procedurile, dar și pentru a le da curaj în acele misiuni de patrulare grele și istovitoare. 

Impresionante au fost și bazele militare gigant din Bagram și Kandahar, cea dintâi cu o istorie scrisă pe rând de sovietici, mujahedini, americani și talibani, bază militară aeriană unde a aterizat chiar și Ike Eisenhower.

NATO înseamnă „camarazii, procedurile, infrastructura și managementul riscului”

– Cum a decurs interacțiunea cu localnicii din Afganistan? Cum se raportau la război?
– Localnicii erau cu toții fii ai războiului, fiecare individ era pe rând simpatizant NATO, insurgent, militar afgan sau taliban, de multe ori poate chiar în aceeași zi. Acest instinct de supraviețuire le determina poziționarea fie de partea celui mai puternic sau a celui care folosea mai bine propaganda și manipularea prin operații informaționale. 

La nivel cultural, NATO a cunoscut și controlat marginal populația locală și a risipit foarte repede entuziasmul de după înlăturarea regimului taliban. Interacțiunea cu ei era provocatoare, însă efemeră precum apa în pumni.

– V-ați simțit în siguranță ca militar într-o armată NATO?
– Prezența pericolului iți creează propriii anticorpi, propriile reflexe de supraviețuire. Veneau apoi camarazii, procedurile, infrastructura și managementul riscului. 

O altfel de siguranță am simțit în prezența unor lideri militari de la care învățam mereu și pe care i-am pomenit mult timp după aceea.

„Îi încurajez pe români să privească mai atent la poporul polonez”

– Românii știu despre război doar de la televizor. Ce ați putea să le spuneți oamenilor care se tem?
– Că războiul este infinit mai urât decât confuzia de la televizor. Neutralitatea sau mirajul fugii în Occident în caz de război nu vor fi niciodată o soluție. Îi încurajez să privească mai atent la poporul polonez, la cel ucrainean sau la curajul și destinul militarilor români, atât câte au fost. Le spun să se teamă și, după ce le trece, să se gândească că până vin aliații, tot noi vom sta, tot noi vom fi cei care luptă pentru ce ne este drag.

– Care a fost primul șoc pe care l-ați avut atunci când ați ajuns pe câmpul de luptă?
– Nu-mi amintesc primul șoc din câte au fost. Șocul că eram desculți, șocul cultural, șocul neputinței, șocul apropierii de foame, moarte și distrugere. Peste toate, pierderea sau rănirea camarazilor au rămas cele mai pregnante amintiri, cu micile ceremonii de rămas bun de lângă avionul care-i ducea spre casă.

„Cariera nu este un dat sau o garanție, depinde de tine”

– În calitate de militar în teatrele de operații, cu ce argumente i-ați putea convinge pe tineri să se apuce de o carieră militară?
– Înainte de toate, nu i-aș minți. Le-aș spune că armata nu este pentru oricine, că drumul e plin de gropi și de putregaiuri, dar și de experiențe extraordinare. Că vor trăi mult în tenebre până să vadă lumina. Cariera nu este un dat sau o garanție, depinde de tine. Este o devenire care depinde doar de perseverență și credința că vei izbândi, împreună cu camarazii și cu tot ce ai mai bun. Că apărarea României este o meserie pentru care trebuie să dai chiar totul.

– Ne puteți povesti un moment greu din perioada cât ați fost pe câmpul de luptă?
– A fost un moment similar cu ce trăim astăzi. Indecizie și polarizare excesivă a responsabilității către vârful ierarhiei, conștientizarea că voința de a lupta ar trebui educată de mult mai devreme, atât luptătorilor cât și comandanților.

„Mai multe planuri concrete ar ajuta”

– Cum credeți că ar trebui să fie pregătită populația țării de un eventual conflict, fără ca acest lucru să panicheze oamenii?
– Spun des cunoscuților că binele ne face leneși. Nu mai putem vorbi de panică când ne uităm din fotoliu la cum se dărâmă Odesa sau cum înflorește cerul, chiar de pe plaja din Sfântu Gheorghe. Se poate că umbrela de securitate a luat locul preșului peste gunoi.

În plan personal, ar trebui să ne întrebăm sincer, ce facem dacă mâine sună goarna? Am cânta la fel ca la beție, „La arme cu frunze și flori”? Mai multe planuri concrete ar ajuta.