Un elicopter pentru Ianukovici! Criza Ucrainei si preliminariile razboiului la periferia Europei

Să ne pregătim, din păcate, de război. La periferia Europei va fi din nou război. Rece şi nesfârşit ca Siberia cea fără de speranţă sau, dimpotrivă, fierbinte şi dur ca ţeava puştii fumegânde din defuncta Iugoslavie, dar oricum război, adică tensiune fără dialog, confruntare fără soluţii, criză fără diplomaţie, apăsătoare nelinişte mohorâtă la hotarul blestemat dintre două lumi care nu cred una în cealaltă, având valori diferite şi fiind fundamental opuse cultural.

Rusia nu va ceda Occidentului Ucraina, iar dacă lucrul acesta va deveni totuşi inevitabil, atunci va încerca să o rupă şi să rămână măcar cu estul ţării, industrializat şi majoritar pro-rus, ca zonă tampon. Dar pentru ca această sciziune să aibă loc, „e nevoie” de un război, de genul celor din Transnistria sau Georgia, pe care Rusia ştie atât de bine să le gestioneze în favoarea sa. Personal, cred că după căderea regimului Ianukovici la Kiev (tot mai probabilă la ora la care scriu acest articol) vor începe tulburări dirijate în estul Ucrainei, care vor face Moscova să spună că se simte datoare să apere interesele cetăţenilor săi din aceste teritorii ucrainene. Şi le va „apăra”…

Crede cineva că Rusia este dispusă să accepte că va rămâne fără Sevastopol, portul de la Marea Neagră unde flota rusă tocmai şi-a reînnoit acordul de staţionare până în 2042, fără Crimeea, fără Harkov sau Donetsk, fără capacităţile industriale comasate din estul Ucrainei, atât de utile economiei ruse? Că va accepta să vadă, peste câţiva ani, instalaţii NATO montate la Yalta, acolo unde Stalin împărţea cândva lumea de la egal la egal cu anglo-americanii, în cea mai teribilă înfrângere geostrategică pe care ar suferi-o Imperiul Rus?

Revoluţia Euro Maidanului schimbă din nou cursul istoriei acestui mic continent, mult prea aglomerat cu identităţi naţionale şi regionale divergente, cu state, naţiuni, culturi, interese şi puteri esenţialmente incompatibile. Entuziasmul de astăzi din centrul Kievului se va transforma mâine în coşmarul unei tranziţii plină de dezacorduri interne şi de maşinaţiuni ruseşti. Sunt oare pregătite Uniunea Europeană şi Statele Unite să susţină urgent şi masiv o Ucraină falită, cu datorii de 20 de miliarde către Rusia şi cu robinetul de gaz oprit la sfârşitul iernii? Mă tem că nu.

O vedem acum pe recent eliberata Iulia Timosenko promiţănd cetăţenilor de pe maidan o aderare rapidă la Uniunea Europeană, în primul ei discurs de candidat la preşedinţie. Probabil, Iulia Timosenko va câştiga preşedinţia, dar eu rămân la opinia că Ucraina nu va adera la Uniunea Europeană. Iar frustrările ucrainenilor vor deveni pe zi ce trece tot mai adânci şi mai acute, pe măsură ce vor realiza că doborârea, altminteri absolut eroică, a încruntatului Ianukovici nu e suficientă pentru a-i aduce în clubul occidental.

Marea dramă a acestei „mici Rusii”, cum mai era denumită în secolele trecute, este că nimeni nu o vrea alături în sensul asumării de responsabilităţi financiare. Nici Occidentul, nici Rusia nu vor de fapt o Ucraină pe care ar trebui să o hrănească, ci o Ucraină care doar să nu aparţină, strategic vorbind, celorlalţi. Ucraina devine importantă doar atunci când ai pierdut-o, când o controlează adversarul tău. Pe de altă parte, societatea ucraineană nu este pe de-a-ntregul nici pro-europenă (vom vedea curând guvernarea naţionalistă la lucru, aşa cum am mai văzut-o în 2005-2009, pe vremea lui Iuscenko şi a aceleiaşi Timosenko!), nici fundamental pro-rusă. De aceea destinul ei este să rămână blocată între două lumi care nu o doresc şi pe care, la rândul ei, nu le iubeşte cu adevărat.

După încheierea Războiului Rece, în 1989, pe o navă militară din apele Maltei, a părut un timp că istoria s-a sfârşit. Am sperat vreo două decenii că paradigma occidentală se va extinde, în sfârşit, „de la Atlantic la Urali”. Dar n-a fost decât o iluzie de moment, pentru că Moscova nu crede în… bucuria democraţiei liberale, în libertatea individului, în societatea deschisă, în dreptul naţiunilor vecine de a asuma direcţia strategică opusă, dacă asta doresc oamenii locului, iar nomenklatura Imperiului Rus nu acceptă nicidecum că istoria s-a sfârşit odată cu victoria Occidentului şi avansul acestuia până spre frontierele Rusiei. Este exact ceea ce Preşedintele Putin va încerca din răsputeri să facă: săîmpiedice înaintarea spaţiului euro-atlantic până la graniţa de Vest a Rusiei şi să păstreze astfel un cordon de siguranţă, oricât ar fi de subţire, faţă de interesele NATO, de la Marea Baltică la Marea Neagră: Kaliningrad, Belarus, Transnistria, Ucraina. La care se adaugă sudul confuz şi controlabil al Caucazului (Armenia şi Azerbaijan), care a întors spatele Uniunii Europene la Vilnius, plus ghimpele implantat definitiv în Abhazia şi Osetia de sud (Georgia).

Problemele Ucrainei sunt imense. Plecarea lui Viktor Ianukovici de la putere, presupunând că ar fi rapidă şi fără alte convulsii ale sistemului (preşedintele pare, într-adevăr, părăsit de instituţiile de forţă ale statului, pe modelul Ceauşescu, dar s-ar putea să se mai zbată câteva zile, la încurajarea Moscovei) nu va rezolva nici pe departe multiplele crize ale societăţii ucrainene: de reprezentare politică, de sustenabilitate economică, de identitate etno-culturală, de opţiune strategică. Dimpotrivă, deşi ştiu că poate părea surprinzător ceea ce spun, eu cred că le va accentua! În fond, Ucraina nu are o istorie de stat naţional (decât foarte recentă), nu are experienţa unui proiect naţional suveran, nu are maturitatea unui stat modern, a unei democraţii funcţionale (nu a avut-o niciodată) şi toate problemele dormante pe vremea controlului sovietic sau, mai nou, a celui autocratic, vor izbucni cât de curând într-o Ucraină liberă şi anarhică.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro