Un gest de onoare

În ultimele luni, în spațiul public au existat îndelungi dispute legate de chestiuni care priveau, în principal, comunitatea filozofică românească. Pentru un simplu cititor, îmi închipui că este derutant să asiști la un amplu schimb de replici, a căror relevanță pentru societate în ansamblu nu transpare din prima clipă.

Universitatea face parte totuși din corpul social și are responsabilități legate de acesta. Acolo se formează oamenii cu „studii superioare“, al căror rol în orice țară civilizată nu e deloc neglijabil. Demult, în perioada studiilor în Germania, am descoperit cu oarecare mirare ce distincție îți conferă un titlu universitar, oricare ar fi el. Chiar și un absolvent de masterat își pune înaintea numelui prescurtarea „Mag.“, de la Magister. Cât despre titlul doctoral, ce să mai vorbim? Are o însemnătate aparte, încât prescurtarea „Dr.“, de la Doktor, o găsești oriunde apare numele persoanei care a obținut titlul: pe cărți de vizită, pe adresa de email, pe actul de identitate, pe cutia poștală și chiar pe… inscripția de la sonerie, oricât de neîncăpătoare ar fi ea. Iar apelativul Herr Doktor e și el des întâlnit (lui Helmuth Kohl, deși era cancelar, tot așa i se adresau interlocutorii). În perioada studiilor postdoctorale în Austria, m-am pomenit la un moment în imposibilitate de a-mi face pe loc un card bancar, deoarece pe cardul de credit trebuia neapărat trecut și titlul academic, iar pentru asta trebuia să mai fac un drum până acasă și să vin a doua zi cu diploma de doctorat „în dinți“, cum s-ar zice, la sediul băncii. M-am conformat. Am înțeles că societatea acordă considerație persoanelor formate în universități, ca un fel de răsplată binemeritată pentru competențele pe care aceasta le formează și le certifică și care sunt spre beneficiul tuturor.

Îndrăznesc să afirm că toate disputele noastre, ale „filozofilor“, n-au fost în zadar. Chiar și cititorul complet neinteresat de subiect și-a dat seama, cred, că nu de o meschină și penibilă răfuială înăuntrul unei bresle era vorba aici, ci de o luptă pentru corectitudine. În joc erau principii, iar bătălia purtată era pentru respectarea lor.

În plus, s-au făcut pași concreți și importanți în această direcție. Pe 27 mai, Comisia de etică a Universității din București a dat verdict de plagiat în cazul tezei lui Ioan Vulpescu, fost ministru al culturii (de două ori, în trei guverne) iar acest verdict are o însemnătate deosebită pentru întreaga viața academică din România. De ce? Fiindcă decizia Comisiei de Etică a Universității din București (o puteți citi, de curiozitate, aici) este nu numai una corectă, care vine să confirme acuzațiile, dar este dată în spiritul unei „toleranțe 0“ pentru fraudă, care astfel are șanse să reverbereze, dinspre Universitatea București, în întreaga lume academică românească. (Mai mulți prieteni și colegi m-au întrebat atunci dacă nu cumva sunt nemulțumit că a fost indicat un procent de „doar 8, 65%“, că poate s-a scăzut din el, că trebuie să fie neapărat mai mult etc. Sunt foarte mulțumit, le-am răspuns. Cu siguranță că este mai mult, dar important este faptul că pe cantitatea de text deja evidențiată comisia și-a întemeiat, cu competență, un verdict. Mesajul de fond e acesta: „avem sub ochii noștri 8% din text fraudat, iar asta este de ajuns!“).

Dacă ne gândim, în paralel, la câte strategii se pretează Comisia de etică din Academia de Poliție, doar-doar va reuși să spele onoarea foștilor rector și prorector, vom înțelege și mai bine relevanța verdictului amintit. Emilia Șercan, declanșatoarea anchetei ample de acolo, compară la un moment dat, într-un articol recent publicat pe platforma Pressone, prestația celor două comisii. Sau să ne gândim la Universitatea din Iași, unde examinarea unei teze suspecte de plagiat este blocată în Comisia de etică, doar fiindcă i-a fost coordonator Tudorel Toader. Putem spune că, în acest context, Universitatea din București chiar a dat un semnal clar și puternic în direcția restabilirii corectitudinii. (Asta se vede și din reacția imediată a Ligii Studenților de la Universitatea din Iași, care, însuflețită de faptul că „la Universitatea București #se poate“, s-a gândit că „trebuie să se poată și la noi“).

S-a mai întâmplat, în acele zile, încă un lucru notabil. Dlui Adrian Mlădinoiu, fost sepepist al lui Liviu Dragnea și doctorand la Facultatea de Filosofie, despre care a scris presa, i s-a retras, printr-o decizie a rectoratului, bursa de doctorand, una destul de substanțială. Universitatea București a demonstrat încă o dată că este o instituție dispusă să reacționeze prompt când e vorba de nereguli și să le îndrepte de îndată ce sunt puse în evidență.

Dar cel mai important lucru care s-a petrecut în aceste luni din urmă pe terenul „luptei filozofilor“ a rămas necunoscut publicului larg. Și e păcat, într-un fel. Căci vedem peste tot în jur cum oamenii sunt setoși de vești bune, de întâmplări cu potențial pozitiv din realitatea imediată, din impulsul firesc care te face să găsești în orice situație motive de speranță și să nu lași să se înstăpânească neîncrederea. Sentimentul că „nimic nu se schimbă“ e insuportabil. Dar trebuie, adesea, ca mai întâi cugetuloamenilor să se schimbe, pentru ca apoi „ceva să se schimbe“ în realitate. O răsucire a minții, o metanoia.

Evenimentul s-a petrecut în ziua de 2 iunie a.c., când profesorul Vasile Morar, într-o scrisoare ceremonioasă adresată corpului profesoral, a anunțat retragerea sa din Școala doctorală. Era la câteva zile bune după verdictul în privința tezei lui Ioan Vulpescu, doctorandul său, și cu siguranță că a chibzuit temeinic. Pe mine, gestul acesta – într-o lume în care nimeni nu dă înapoi nici cu un milimetru, ci se cramponează adesea pe poziții de nesusținut – m-a luat prin surprindere și am încercat imediat să-i înțeleg semnificația: ea nu putea fi alta decât a unui gest de onoare. Nu am jubilat, nu m-am bucurat răutăcios de strâmta situație în care s-a pomenit un om nevoit să ia o asemenea decizie. Nu, ci dimpotrivă: am admirat. Recunoașterea unei greșeli – mai ales când ea are un impact asupra societății – face cinste oricărui om. Semnul că a avut loc undeva în adânc un examen de conștiință, al cărui rezultat simți nevoia să-l aduci la cunoștința celor din jur, asta m-a impresionat. Profesorul de etică, la puțin timp după ce negase public existența plagiatului, într-un articol revanșard, și-a onorat, într-un sfârșit, propria disciplină.

Nu am cum să-mi dau seama cine dintre colegii mei a fost pătruns într-o măsură simulară de semnificația acestui gest, fiindcă pe grup s-a lăsat tăcerea. Nici o reacție. Abia după vreo două zile de la acel anunț ceremonios (scris pe o foaie A4 și atașat unui e-mail), s-a găsit cineva care, mai mult de formă, a exprimat regrete. În fine, accept că este un moment delicat și e că e greu să-ți găsești cuvintele. Pe de altă parte, cred că instituția ar fi fost obligată să aducă la cunoștința publicului, pe site-ul propriu, decizia profesorului.

Aceeași omisiune o practică însă și una dintre doctorandele dlui profesor Vasile Morar, câștigătoarea concursului pe postul de asistent din februarie. Au fost multe controverse în jurul acestui concurs, dar ceea ce nu știe cititorul obișnuit – deși poate foarte bine bănui – este că ele au izbucnit în spațiul public după ce au fost făcute toate demersurile instituționale cuvenite: petiții, memorii, scrisori, analize pe tematica și bibliografia de concurs, toate prezentate Consiliului facultății. Un lector din corpul profesoral al facultății, un „apucat“, se vede bine, s-a încumetat să sesizeze instituțiilor în drept organizarea defectuoasă a concursului. Era un principiu în discuție, cel al nediscriminării, care spune că tuturor candidaților trebuie să le oferi șanse egale. Bineînțeles că scrie asta negru pe alb în Regulamentul de concurs, la art. 4a. În discuție erau, repet, principii, iar nu persoane. Persoanele intră în scenă doar după ce principiul a fost lezat. Așa cum spunea Eminescu într-o notație din manuscrise: atunci când un actor se bâlbâie pe scenă, cel care suferă este „arheul actoriei“, principiul lui întemeietor.

Cu privire la prestația candidaților la acest concurs nu m-am pronunțat nicicând, fiindcă nu este corect să te substitui comisiei. Câștigătoarea concursului s-a simțit însă vizată personal. Iar cine „se atacă“ și se simte vizat personal face cel mai adesea și greșeala complementară, aceea de a profera „atacul la persoană“. Asta s-a întâmplat deunăzi, într-un articol destul de amplu. Primul lucru pe care doresc să-l remarc este că, înainte de a se repezi asupra unui alt conducător de doctorate din Universitatea sa, doctoranda dlui Vasile Morar ar fi fost obligată să amintească – și, eventual, să omagieze – gestul profesorului său. Un gest de onoare ar fi fost dublat de un al doilea.

În loc de asta, văd că se petrece ceva cu adevărat respingător: un câștigător de concurs pe post, la șase luni după câștigarea concursului, își desființează unul dintre foștii contracandidați, pe motiv că teza sa de doctorat are doar 87 de pagini. Faptul ca atare, mărimea tezei, nu spune nimic despre valoarea contribuției (mai ales în filozofie). De aceea, menționarea publică a unui astfel de fapt, fără a fi urmată de menționarea altor elemente care să întregească tabloul intră la capitolul insinuare și, în fond, la calomnie. Cititorul este lăsat să-și imagineze el „cât de grav stau lucrurile”, fără ca acest lucru să fi fost cumva dovedit. Codul de etică recomandă prudență maximă în privința acestei maniere de a „dezvălui eventuale fraude. Știu de la mai mulți colegi care au asistat la susținerea publică a tezei că profesorul îndrumător, dl. Ilie Pârvu, a declarat cu această ocazie că este una dintre cele mai bune teze pe care le-a coordonat. Insinuarea de care vorbeam mai sus se rabate în mod automat și asupra domniei sale, iar asta este extrem de regretabil.

În ceea ce mă privește, consider că nu este decent să mă apăr pe pagini întregi de atacul la persoană, întrând în logica puerilă a lui „Ba tu, ba tu!“. Universitatea are organisme abilitate, Comisie de etică, CSUD, în fața cărora e bine să te prezinți mai întâi, dacă ai suspiciuni de fraudă sau de nereguli. Iar acestea trebuie prezentate într-o formă decentă, clară, fără insinuări la tot pasul (1).

Și totuși, pentru ca insinuările să nu-și facă efectul, iată ce anume ar fi de răspuns „pe fond“: este luat „în colimator“ concursul pe postul de lector la care am participat acum cinci ani. Și sunt prezentate ca problematice două lucruri: 1. faptul că în bibliografia de concurs apar lucrări care au fost traduse de mine. 2. Faptul că un membru al comisiei a fost coeditor cu mine la un volum. Răspunsul e simplu în ambele cazuri: 1. E vorba de opere fundamentale ale domeniului, care nu puteau fi cu nici un chip omise din lista bibliografică a unui concurs pe specialitatea „fenomenologie“ pentru motivul că traducerea îmi aparține. De altfel, contracandidații mei apar de asemenea, în aceeași listă, cu traduceri de texte fundamentale, deci nu poate fi vorba de vreo discriminare sub acest aspect. Dimpotrivă, privind acea bibliografie, singura concluzie care se poate trage este că toți candidații la concurs, foști doctoranzi ai lui Gabriel Liiceanu, erau persoane cu foarte bună pregătire și cu performanțe notabile în domeniu. 2. Membrul comisiei care era coeditor cu mine la volumul aniversar Liber amicorum nu se afla în situația de a acționa discriminatoriu, deoarece colaborase în diverse ale proiecte și apariții editoriale și cu ceilalți candidați (deci contracandidații mei), în aceeași măsură. Contracandidații erau, în plus, autori de texte în volumul amintit (apărut la Zetabooks, nu la Humanitas, cum greșit se spune în articol). Prin urmare, acuzele sunt total nefondate și sunt menite să contracareze în spirit revanșard situația evidențiată de mine cu prilejul concursului pe postul de asistent din februarie a. c.: 1. Peste 50% din bibliografie, cuprinzând multe lucrări de nișă, nicidecum opere fundamentale ale domeniului, se regăsesc în teza de doctorat și în lucrările unui singurcandidat (toți ceilalți fiind astfel discriminați). 2. Doar unul dintre candidați se găsea în situație de coeditare (sau coautoriat) cu mai mulți membri ai comisiei de concurs, toți ceilalți candidați fiind și sub acest aspect discriminați.

Atât despre situația „de fond“. În clipa în care mi-am asumat rolul de whistle-blower, dar și când am intrat în CARFIA (Centrul de Acțiune, Resurse, Formare pentru Integritate Academică) mi-am asumat totodată șirul de „neajunsuri“ pe care trebuie să le îndure, în chip fatal, avertizorul de integritate. Și iată că ele nu au întârziat să apară.

De fapt, în articolul cu pricina, dincolo de atacul la persoană la adresa mea, problema de fond e alta. Aceea de atitudine. O atitudine inacceptabilă, care, urmată consecvent, o face pe doctoranda domnului Vasile Morar să ajungă la un soi de paroxism: la un moment dat, ajunge chiar să-i nege lui Gabriel Liiceanu calitatea de filozof profesionist, pe care și-o atribuie fără pic de sfială sieși! Citat:

„Dar toată opera dvs. filosofică se rezumă la teza de doctorat și la traduceri, uneori în colaborare. […] După 60 de ani de carieră, nu zărim mulțimea de articole prodigioase înregistrate în cele mai mari baze de date internaționale. În rest, toate cărțile dvs. de autor sunt eseuri, jurnale, biografii, nebunii de a gândi cu propria minte, de a ridica peste noi continentele insomniei dvs. Unde sunt toate aceste opere publicate? La o editură care vă aparține. E drept, nu știu dacă Routledge sau Oxford v-ar fi publicat vreodată eseurile. De aceea, prima contradicție a personalității dvs. este că sunteți un bun autor de eseuri, dar nu aveți operă filosofică profesională.“

Cu alte cuvinte, adevărata filozofie românească nu este reprezentată de scrierile lui Gabriel Liiceanu, ci de articolele dnei Oana Șerban (2). În fața acestei vădite enormități, invit întreaga comunitate filozofică românească – și comunitatea academică, de altfel – să ia notă de rândurile de mai sus și să cântărească dacă nu cumva sunt un simptom extrem de grăitor al vremurilor „dăncileze“ pe care le trăim. Dacă vrem să înțelegem de ce atâtea lucruri sunt pe dos în lumea noastră, de ce valorile sunt răsturnate, adică batjocorite, să luăm seama la aceste cuvinte și la insolența lor maximă. (Cititorii obișnuiți, care nu sunt așa de interesați de subiect, dar au ajuns totuși cu lectura până la acest punct, pot să-și readucă în minte toate glumele din seria „șoarecele și elefantul“.)

Ca să închei, voi povesti cum, săptămâna trecută, în grupul CARFIA, am participat la elaborarea unei noi versiuni a Codului de etică a Universității București. Nu una complet nouă, ci o versiune revizuită, ce urmează să fie propusă ulterior spre aprobare Senatului. Am fost rugați, ca membri ai grupului, să aducem obiecțiile noastre punctuale, pentru a face un minimal pas înainte pe calea rafinării acestui cod. Zis și făcut. Mi-am deschis fișierul pe computer, am activat track changes (cu gândul că o să am mult de corectat) și m-am pus să citesc. În primele pagini, am îndreptat doar câteva virgule și câteva greșeli de literă. Căci restul, conținutul, mi s-a părut perfect articulat. Încet-încet, lectura a devenit una pasionantă. Erau atâtea lucruri scrise clar, negru pe alb, cu precizie milimetrică, încât am început să reflectez asupra relației dintre litera scrisă a unui astfel de Cod și comportamentul de bun-simț, constatând că se acoperă perfect. Îmi amintesc cum pe vremuri, când am citit într-un cod al bunelor maniere că nu se cuvine să întinzi primul mâna unui om mai în vârstă decât tine, am fost mirat: eu știam cumva asta, fără s-o fi citit vreodată! Respectasem litera scrisă întocmai, fără să am cunoștință de ea.

Ajuns cu lectura la capătul textului, o frază m-a cucerit de-a dreptul: „Universitatea din București consideră prezentul Cod de etică mai curând ca pe un instrument de educare a membrilor săi, în sensul prevenirii încălcării normelor eticii universitare, decât ca pe un instrument de constrângere.“ (art. 37). Atunci am exclamat: Acesta este, în fond, un cod al bunelor maniere universitare! Și așa trebuie înțeles! De aceea îmi sună totul atât de firesc! Ca atare, am trimis către CARFIA modificările mele la document însoțite de o scrisoare entuziastă, adresată dlui profesor Marian Popescu, în care îi povesteam ce experiență formatoare a fost pentru mine lectura integrală a acestui Cod (pe care altminteri doar îl răsfoim). Departe de a fi fost o corvoadă, a fost o încântare. Mai mult decât am reușit să cizelez eu textul, m-a cizelat el pe mine.

Iar de cizelat, se cizelează nu doar oamenii, ci și instituțiile. Dacă, așa cum am arătat mai sus, acțiunile din aceste luni nu au rămas fără efect, iar Universitatea a reacționat prompt, la nivelul facultății nu pot spune că lucrurile au stat la fel. Propunerea mea de acum ceva vreme, care avea în vedere publicarea tuturor tezelor de doctorat susținute la facultatea noastră pe o platformă online (Cu cărțile pe față) nu s-a bucurat de succes. Desigur, am făcut această propunere, ca și în alte dăți, printr-o scrisoare instituțională, adresată Consiliului facultății. Până în clipa de față nu am primit nici un răspuns oficial, iar demersul n-a avut încă nici un efect.

• Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro