Un mare muzician de origine română povestește o întâlnire în Pacificul de Nord care l-a marcat: „La 88 de ani mă duc la București să ascult muzica lui Enescu”
Violoncelistul Valentin Răduțiu s-a născut în Germania, acolo unde tatăl său, la rândul său un mare violoncelist, a fugit pe vremea comunismului. A învățat româna în familie și povestește cum părinții săi ascultau Europa Liberă, iar el exclama cu uimire: „Ăștia vorbesc ca noi!”. Tot în Germania a descoperit o percepție asupra României cu care nu se poate resemna.
- Dacă vă faceți în septembrie un abonament anual la HotNews Premium, un profesor primește gratuit un abonament pe 12 luni. Abonamentele dascălilor sunt distribuite printr-o organizație de educație care investește în profesori.
Valentin Răduțiu este membru al juriului Secțiunii de Violoncel al Concursului Internațional George Enescu, care se desfășoară acum la București. A fost prim-violoncelist al Orchestrei Simfonice Germane din Berlin, iar de anul trecut e profesor de violoncel la Universitatea Rice din Houston, SUA – Shepherd School of Music.
Duminică, 6 septembrie, el va susține un recital la Ateneul Român, alături de violonista Mihaela Martin, violistul Miguel da Silva și pianistul Enrico Pace.
Cum au început germanii să descopere litera „ș”
– Dincolo de patriotism, de afirmațiile politicoase, care este locul României astăzi pe harta muzicii clasice?
– Valentin Răduțiu: Faptele vorbesc mai convingător decât mine, că România este tot mai prezentă pe harta muzicală a Europei sau chiar cea mondială. Asta vedem prin foarte mulți factori. Vedem acum Concursul și Festivalul Enescu, vedem cum s-au dezvoltat filarmonicile în țară, cât de diversificate au devenit programele, artiștii internaționali pe care îi putem asculta și la București, și la Viena sau la Berlin. Cred că evoluția, în general, este una extraordinară. Concursul Internațional George Enescu este, de asemenea, o dovadă a acestei evoluții, prin succesul pe care îl au apoi în viitor și în carieră câștigătorii săi.
Sunt foarte optimist și convins că România este pe drumul cel bun. De multe ori m-a supărat, să spun așa, cum în Germania cu background-ul meu, cu identitatea mea și rădăcinile mele românești, câteodată am dat de anumite prejudecăți. Nicidecum xenofobe, dar oamenii rămân încă cu imaginile de după Revoluție, cu copiii din orfelinate.
Noi, românii, suntem, mai degrabă, un pic mai modești, mai jenați de o istorie în care mereu a fost o altă putere care ne-a oprimat, fie că a fost Imperiul Austro-Ungar, cel Otoman, cel sovietic.
Și arta este poate cel mai nobil mediu care poate să transceadă aceste preconcepții. Publicul care vine în România pentru o experiență culturală, muzicală, cum este, de plidă, Festivalul Enescu, este uimit de acest popor, de cultura și diversitatea și istoria care se pot simți la București, de arhitectură.
Pentru mine se leagă foarte, foarte multă speranță și idealism de această latură a României. Și nu vreau să zic asta așa, doar ca o generalizare patriotică. Cred cu tărie asta.
Recent, la Berlin, expoziția Brâncuși de la Neue Nationalgalerie, Muzeul de Artă Modernă, a adus în câteva luni un record absolut de vizitatori. Și dintr-odată a început lumea să se preocupe cum se pronunță acel „s” cu virgulă dedesubt din Brâncuși. Așa că, da, cred în forța artei și cât de importantă este România în acest domeniu.
„Cum ar fi dacă mai mulți oameni ar spune Enescu înainte să zică Ceaușescu?”
– Aveți rădăcini românești, sunteți cetățean german, dar aveți părinți români. Ce vă deranja la această raportare față de România, față de cei cu origini românești? Ce vi se părea că nu este bine înțeles, bine perceput?
– Cred că sunt mai multe țări pe care tindem să le percepem poate doar cu o perspectivă prea limitată istoric. Un anumit deceniu determină și după 40 de ani cum oamenii dintr-o anumită țară văd o anumită cultură și este nevoie de educație. Arta inevitabil ne leagă și de istorie, și de societate, și de multe mișcări în oameni și în națiuni, care ne fac să înțelegem mai bine aceste popoare.
La ce m-am referit, poate, înainte este că, cu cea mai bună intenție, germanii au asociat de multe ori în trecut România cu imaginile pe care le-au văzut din anii ’90, și nimeni nu spune „Enescu”, dar lumea spune „Ceaușescu”. E importantă și cunoașterea istoriei tragice, dar cum ar fi dacă mai mulți oameni ar spune Enescu înainte să zică Ceaușescu?
Și mi-a plăcut cum a spus Cristian Măcelaru, că Enescu trebuie să devină un țel turistic. Muzicianul aproape că este prea nobil, prea nematerialist, să aibă curajul să spună așa ceva.
Dar gândiți-vă la Salzburg, câte milioane de euro sunt investite și generate datorită lui Mozart în acest oraș. Și între marii muzicieni ai secolului trecut, dacă e vorba să găsim în istoria muzicii un geniu precum a fost Mozart, atunci Enescu cu siguranță este unul. Sper la o asemenea transformare, în care poate cineva va asocia mai întâi Enescu cu România.
O întâlnire surprinzătoare pe o insulă din SUA
Am fost exact acum un an la un festival pe Orcas Island, în Pacificul de Nord. Această insulă are un festival de muzică de cameră micuț, dar de mare valoare, de aproape 30 de ani.
Și la un eveniment obișnuit de donatori, cu sponsori, după concert, am întâlnit o doamnă de 86 de ani care m-a auzit în concert și apoi m-a întrebat ce fac după festival. Acum un an îi spuneam că mă duc la București, unde voi cânta integrala sonatelor de Enescu, la care doamna mă prinde de braț și zice: „Vai, ce am simțit când am ascultat pentru prima dată a treia sonată de Enescu! Țin minte ca și cum ar fi fost ieri!”
Am încremenit, nu mi-a venit să cred, exact pe această mică insulă să rostesc acest nume și nu doar să-l recunoască cineva, dar să aibă o asemenea asociere puternică. Și această doamnă de 86 de ani a explicat. „Acum nu mai reușesc să vin, dar când voi avea 88 de ani mă duc la București să ascult muzica lui Enescu”.
Și asta cumva este poate o mentalitate americană în cea mai bună ipostază: să nu te gândești că ești prea în vârstă. Nu, te gândești cu mare ambiție, cu mare entuziasm, și aceștia sunt și oamenii care apoi, într-un asemenea festival, dau multe mâini de ajutor, nu doar financiar.
Partea Bună
Descoperă povești despre oameni, inițiative și idei care aduc mai multă speranță în jurul nostru.
Partea Bună
Descoperă povești despre oameni, inițiative și idei care aduc mai multă speranță în jurul nostru.
Felicitări! Te-ai abonat la „Partea Bună”.
Confirmă abonarea pe e-mail.
Apasă pe linkul din email pentru a primi edițiile.
Poate acesta este ceea ce iau eu cu mine din America, chiar dacă sigur și acolo trebuie să căutăm această mentalitate, dar când dai de ea este extraordinar de puternică și din ea cred că putem învăța.
„Tată, ăștia vorbesc ca noi!”
– V-ați născut în Germania, unde tatăl dumneavoastră a ajuns la finalul anilor șaptezeci. Ați mai povestit aceste lucruri, cu o sută de mărci cusute în haină. Cum s-a conturat în copilărie ideea dumneavoastră despre România? Cum ați descoperit-o prin poveștile părinților?
– Poate am mai povestit și această anecdotă colegilor jurnaliști din România, dar mai ales pentru părinții mei este mereu o bucurie să o reaudă și să vadă că și eu n-am uitat-o. Tatăl meu asculta Europa Liberă, pe un mic radio pe masă, eu încă mă trăgeam cu degetele puțin în sus ca să pot privi ce este pe masă și acolo se vorbea românește și eu am spus: „Tata, ăștia vorbesc ca noi!”.
Româna mea, sper, un pic mai îmbunătățită față de acum 20 de ani, era cumva o română total izolată de timp și multe cuvinte ale tineretului, care se folosesc, eu le-am cunoscut la treizeci și ceva de ani.
România pentru mine a fost, sigur, vacanța, familia, rudele, mersul la țară. Primul meu concert la Ateneu a fost cu Simfonia de Enescu, primul meu concert de Dvořák l-am cântat la București, în sala în care și tatăl meu și-a încheiat studiul ca violoncelist, tocmai cu această lucrare. Deci este o istorie pentru mine foarte personală și frumoasă.
Sunt recunoscător că mediul muzical din România este atât de generos și de călduros cu mine, în modul în care mă invită și mă ține aproape. De aceea, nu este o vorbă goală când spun că este un eveniment important pentru mine să cânt la București și să fiu parte din acest juriu, să revin la festivalul Enescu. Se leagă foarte multe clipe personale și amintiri și pasiuni pentru mine prin această istorie și această țară.
Muzica clasică nu trebuie să fie pentru toată lumea în același timp
– Este muzica clasică rezervată unor elite sau ar trebui să fie deschisă tuturor? Ar trebui ca muzicienii foarte cunoscuți să facă eforturi pentru a atrage marele public, care nu a fost educat în acest spirit?
– Da, este esențial, dar doresc să fac doar o precizare. Oricine trebuie să aibă posibilitatea de a descoperi această muzică. Dar când spunem că este pentru toată lumea, nu înseamnă că trebuie să placă tuturor. Câteodată aproape că mă gândesc că este o anumită presiune când spunem „muzica clasică este pentru toată lumea”. Nu trebuie să fie pentru toată lumea. Nu trebuie să fie pentru toată lumea în același timp. Poate nu este pentru un tânăr la 16 ani în acel moment al vieții. Va merge într-un concert, dar poate peste 10 ani, poate peste 30 de ani.
Cred că pentru fiecare om muzica ar trebui să joace un rol esențial, chiar dacă este doar un cântec din tinerețe sau cântecul asociat cu prima dragoste. Cu toții cunoaștem puterea pe care muzica o are în acest sens, dar un om are nevoie de o muzică pe care o poate duce cu el până la capătul vieții.
La vamă cu un instrument vechi de 340 de ani
– Cântați la un instrument vechi de 340 de ani. Cum este și care este responsabilitatea să cânți cu un violoncel legendar?
– Este o bucurie, este un privilegiu, este câteodată și un element apăsător, poate prin sensibilitatea instrumentului față de schimbările de vreme. Câteodată mă trezesc dimineața și îl simt atât de schimbat și de șifonat.
Este o bucurie să te uiți, sigur, la acest instrument și la frumusețea creată de timpul care l-a marcat și la acea patină inconfundabilă. Și este o amintire că, de fapt, totul este doar împrumutat în viață. Și mai ales un obiect care este atât de mult mai vechi decât suntem noi ne amintește că, de fapt, la un moment dat, altcineva va cânta pe el, așa cum și înaintea mea a făcut-o altcineva.
Da, este un privilegiu, dar în același timp, câteodată, este și doar o unealtă. Mă gândesc de multe ori prin câte aeroporturi am trecut cu această valiză, care a fost identificată drept chitară de foarte mulți vameși, și de fapt nimeni nu a știut ce se află acolo înăuntru și poate a și fost mai bine așa. „- Ce aveți acolo? – A, e un instrument vechi.”
– Care este valoarea lui?
– Sunt șase zerouri acolo și nu mai vorbim de cifra din față. Desigur, ca și cu obiectele de artă, a devenit între timp, din păcate, și un obiect de speculație. Violoncelul nu este al meu, îl am de la un sponsor, care mi-l pune la dispoziție. Și din păcate și din acest punct de vedere, tot o evoluție a societății de astăzi, până și cei mai de succes muzicieni vor trebui să decidă dacă să cumpere o casă sau să cumpere un instrument. Sau poate nu poți visa la ceva și ai nevoie de un industriaș sau un multimilionar care să te susțină pentru a avea un asemenea instrument.
SUA și un sistem care susține talentul
– Sunteți membru al juriului secțiunii de violoncel a Concursului Internațional Enescu, predați în sistemul american, ați predat în cel german, cunoașteți bine și școala românească de muzică. Cu ce vi se pare că vine în plus un violoncelist român tânăr față de colegii lui din străinătate și ce îi lipsește, dacă puteți face o comparație?
– În România avem o tradiție extraordinară, suntem un popor meloman și cred că avem o mare înclinație spre arte și spre muzică. Aș spune că, statistic vorbind, societatea este mai înclinată spre arte decât media sau cetățeanul american tipic. Dar poate această concentrare de elită este mai mare în America într-un fel și există un aparat foarte bine dezvoltat pentru a susține și dezvolta talentul atunci când este găsit.
Instituțiile educaționale, după ce au depistat talentul adevărat, se mândresc foarte mult cu acești tineri talentați. Cum sunt foarte multe facultăți celebre private, există și o oarecare competiție între ele. Mediul este unul care cred că dă și acestor tineri excelenți sentimentul că există un sistem întreg în spatele lor, care le pune la dispoziție multe resurse, cunoștințe, sfaturi și se mândrește cu ei.
Muzica și AI. „Oamenii vor simți un dor și mai mare de o experiență umană reală”
– Cum schimbă inteligența artificială și tehnologia lucrurile în domeniul muzicii clasice?
– Din acest nou semestru se înființează mai multe posturi legate de AI la universitatea de muzică la care lucrez. În același timp, cred că anumite profesii care trăiesc din manualitate și interacțiune umană poate că chiar vor deveni mai prețioase. Nu am văzut până acum ca arta de a cânta la un instrument și de a cânta muzică clasică să fie ajutată într-un mod semnificativ de inteligența artificială. La nivelul studiului, desigur, există texte, aplicații generate cu inteligență artificială în domeniul teoretic. Se mai poate trișa cu ajutorul AI. Dar cât timp nu avem un fel de auto-tune și un robot care modifică cântatul unui om în concert – ceea ce nu cred că se va întâmpla – , experiența reală, contactul, ascultatul de muzică împreună, făcutul de muzică împreună nu vor putea fi distruse prin niciun AI. Din contră, oamenii vor simți un dor și mai mare de o experiență umană reală.
– Vă propun să ne imaginăm un scenariu: inteligența artificială încearcă să vă imite. Ce n-ar putea niciodată să preia din interpretarea dumneavoastră?
– Unul dintre lucrurile cele mai fascinante pentru mine este: de ce sună fiecare muzician diferit? Nu numai prin aspectul sonor, dar și prin acele micro-decizii care se iau la un nivel subconștient, influențate de atât de multe reacții în lanț, care fac ca și interpretarea mea de astăzi să nu fie identică cu cea de ieri. Așa că există acolo ceva poate greu palpabil. Sigur, este posibil să imiți pe cineva, să determini, poate, într-un mod științific ceea ce caracterizează un interpret, dar există această subtilă modelare și schimbare. Unicul lucru constant este schimbarea. Asta e greu de înțeles și asta trăiește și publicul când merge să-l asculte o a doua oară, a treia oară, a douăzecea oară pe un artist pe care poate îl cunoaște de 20 de ani.
Există în sală o energie care se creează doar în prezența unui public, felul în care respiră un public împreună cu artistul. Toate aceste detalii cred că contribuie la această unicitate. Muzica, prin excelență, este forma de artă care trăiește din acest aspect de live, de efemer. Concertul de astăzi niciodată nu va fi același cu cel de mâine.
Cea de-a XX-a ediție a Concursului Internațional George Enescu are loc la București în perioada 23 august – 19 septembrie și se desfășoară sub tema „În căutarea excelenței.” Evenimentul reprezintă una dintre cele mai importante competiții dedicate noii generații de muzicieni, iar ediția aniversară reunește tineri artiști din întreaga lume, în cele patru secțiuni: vioară, violoncel, pian și compoziție. Concursul marchează anul acesta un record de participare, cu 819 înscrieri din 55 de țări și propune, pe lângă competiția propriu-zisă, și o serie de concerte, recitaluri și programe de formare pentru tinerii artiști.