Un înger sub acoperire

Mi-am făcut, de-a lungul anilor, un soi de listă, foarte scurtă, cu oamenii care, cunoscându-i, mi s-au părut… nefiresc de buni. Comparată cu capriciile infinit de diverse ale speciei umane, această stirpe nobilă mi se părea a fi nu doar excepția, ci o alternativă la lumea obișnuită. Astfel de oameni pur și simplu păreau că nu erau de aici. Desigur, nu am pus niciodată pe hârtie o asemenea listă. M-am mulțumit să-i numesc „îngeri sub acoperire“. Ei au, ca și noi, înfățișare, carne și oase, dar doar par a fi oameni. Ființa lor autentică e serafică. Și am avut mereu sentimentul că acești puțini sunt stâlpii de rezistență nevăzuți care sprijină lumea în care trăim.

Mai târziu am descoperit că același sentiment al excepției „ziditoare“ a existat și la cei din vechime. O legendă talmudică din cartea „Sanhedrin“ ne vorbește despre cei „36 de drepți“ ce există pururi pe lume și de dragul cărora Dumnezeu o ține în existență. Ei sunt bine ascunși printre ceilalți, nu li se știe numele și nu pot fi arătați cu degetul, nu se știe dacă sunt bogați sau săraci, dacă sunt lucrători ai câmpului sau orășeni, ce anume meserie au – se știe doar că, fără ei, lumea nu ar putea „ține laolaltă“ și s-ar sfârși într-o clipită. Ei ies la iveală doar în momente de răscruce, dar și atunci doar pentru o vreme, revenind de îndată în anonimitate. Numărul lor este mereu același: când unul dintre ei moare, se naște într-un alt colț de lume un altul, care să păstreze neschimbat numărul lor.

Așa l-am cunoscut eu în anii tinereții, ca pe unul dintre aceștia, pe Sorin Vieru. Pe profesorul de istoria logicii și de filozofie greacă parcă nu ne săturam să-l audiem doar la cursurile noastre de la filozofie: nu de puține ori, migram în grup către Facultatea de Limbi Clasice, ca să-l auzim din nou. După terminarea anilor de studiu, împreună cu un cerc de prieteni, am avut privilegiul să-l ascultăm într-un seminar privat, ținut într-o bibliotecă germană de pe bulevardul Iancu de Hunedoara – un loc tihnit, unde mulți dintre noi ne-am trăit oarecum a doua studenție. După cursul despre Sofistul de la facultate, au urmat, ani de-a rândul, întâlniri pe marginea mai multor dialoguri platoniciene. A fost, ca să zic așa, un profesor pe care l-am luat cu noi și de care parcă nu puteam și nu voiam să ne despărțim. Ne-a despărțit doar plecarea noastră rând pe rând în străinătate, cu burse de studii. Dar am rămas întotdeauna și oriunde cu sentimentul că acolo, într-o odaie înțesată cu cărți, așezat într-un fotoliu adânc și privindu-ne cu ochii săi albaștri, ne așteaptă Profesorul. Firește, nu ne închipuiam pe atunci că un logician, traducător al lui Frege, poate fi totodată totodată un poet și un artist de o mare finețe. Acum îmi dau seama că personalitatea sa molcomă, intens binevoitoare, împăca foarte bine aceste contrarii.

Era un om pe care îl puteai vedea cum cade pe gânduri. Aproape că îi vedeai gândurile, simțeai o vibrație fină în aer, înainte ca ele să fie exprimate. Cuvintele veneau într-un final, perfect pregătite să spună ce era de spus. Când am citit în Banchetul lui Platon că Socrate, adâncit la un moment dat în gânduri, a petrecut o noapte întreagă înțepenit ca o statuie, spectacolul nu mi s-a părut deloc exagerat. Aceeași încremenire a trupului în clipa cugetării o văzusem pe viu la profesorul nostru. De altfel, demult nu ne mai era profesor și nu ne mai da note, ne era un prieten mai bătrân, pe care, când îl pomeneam între noi la persoana a treia, îl numeam tandru „Sorel“, cum auzisem că-i spun prietenii săi de o seamă.

Dar bunătatea, cum să descrii bunătatea? Dincolo de cuvintele sale de duh, de spiritul mucalit, de politețe, de sincera mărturisire a ignoranței într-o privință sau alta, de clipele ce ne păreau prea scurte atunci când ne aflam în preajma sa (de fapt uitam cu totul că există timp) – dincolo de toate acestea rămâne bunătatea sa indescriptibilă. O simțeam ca pe o iradiere, ca pe un zumzet imperceptibil al întregului univers, adunat într-o singură persoană. Această inepuizabilă bunătate nu se poate să fi dispărut aseară, o dată cu moartea Profesorului, din lumea în care continuăm să existăm. Fiindcă, altminteri, la venirea dimineții, ne-am fi trezit, cum zice Heidegger, weltlos, fără-de-lume.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro