Un scriitor vorbește sincer despre lupta lui cu alcoolismul: „Într-o primă fază îmi tratam cu alcool crizele majore, după care am ajuns să folosesc același remediu pentru toate nemulțumirile”

• „Toți alcoolicii aud în ei o asemenea voce, care le șoptește că ei nici nu sunt, de fapt, alcoolici, pur și simplu beau ca să se relaxeze și că e destul să dorească să se oprească și se vor opri. Este ultima voce pe care o aud mulți dintre băutorii care nu mai sunt astăzi în viață”, avertizează scriitorul.
• Constantin Cheianu este unul dintre cei mai apreciați scriitori de peste Prut. A publicat recent două volume de confesiuni și memorii la editura Cartier, „M-a făcut mama existențialist” (2025) și „Să devii cel care ești cu adevărat” (2026), în care și-a analizat viața într-un fel lipsit de menajamente.
• „Relația cu alcoolul s-a aprofundat în momentul în care am dedus că nu am nici talent literar, nici actoricesc și că n-o să-mi ating niciodată ținta pe care am visat-o, aceea de a deveni un mare scriitor sau mare actor, sau mare dramaturg. Deci, cineva neapărat „mare””, mărturisește el. 

În ciuda tuturor acestor realizări, Cheianu povestește pentru HotNews, cum încă de la vârsta de 40 de ani, trăia cu sentimentul că nu și-a realizat potențialul pe care îl avea și nu și-a atins țintele pe care și le-a propus la începuturi. Dar la 60 de ani percepi mai acut și mai dramatic decât la 40 ori chiar și la 50 gândul că nu ți-ai trait viața cum trebuie, și mi-am zis că nu pot să îmbătrânesc și să mor fără să înțeleg rădăcinile acestui pesimism al meu”, explică el. 

HotNews: – Ați scris „M-a făcut mama existențialist” și „Să devii cel care ești cu adevărat” și cu gândul la tinerii de acum, cei care trăiesc într-o altă epocă față de cea în care ați copilărit dvs. Dacă ei ar fi să vă citească aceste cărți, ce v-ar plăcea să rețină din povestea dvs.
Constantin Cheianu: – Într-adevăr, unul dintre mobilurile mele a fost să fac munca pe care nu a avut cine să o îndeplinească în tinerețea mea, atunci când am avut mare nevoie de sfaturi și îndrumări, și nu a avut cine să mi le dea. Așa că am făcut, la vârsta de 60 de ani, ceea ce se face, de obicei, în tinerețe, adică m-am cunoscut pe mine însumi și am presupus că ocupația aceasta a mea ar trebui să-i intereseze pe tineri, în primul rând. 

„Am crescut într-un mediu pe care l-am perceput mereu ca pe unul ostil, cu adulți duri și copii bătăuși”

Numai că ei au crescut, cum bine observați, în condiții cu totul diferite de cele în care m-am format eu, ei învață astăzi la liceu teme și subiecte care pe vremea mea erau tabu, ori erau interzise de cenzură și, din punctul acesta de vedere, mă întreb dacă nu aș avea eu mai multe de învățat de la ei, decât ei de la mine. La întâlnirile cu liceenii pe care le-am avut am observat că aspectul care îi sensibilizează cel mai mult, după cel al onestității demersului meu, este cel al relației cu părinții. O domnișoară a mărturisit la un moment dat că este reconfortant să descoperi că nu e singura care trăiește niște experiențe pentru care nu ai explicații. O alta a declarat că imaginea părinților din volumele mele a ajutat-o, prin contrast, să înțeleagă că are niște părinți minunați. 

Am avut întâlniri și cu adulți, pe care i-a interesat cu precădere aceeași temă, mulți mi-au zis că cele două cărți i-au determinat să-și (re)evalueze abordarea față de părinți. Ceea ce mi-aș dori să înțeleagă din aceste volume tinerii și, deopotrivă, adulții este rolul crucial pe care îl joacă în viețile fiecăruia dintre noi copilăria, pe de o parte, și părinții, pe de altă parte. Părinții plămădesc ceea ce va deveni mai târziu  subconștientul nostru, care ne va determina, la rândul lui, viețile și destinul într-un mod decisiv.

– Ați spus la un moment dat că în literatura română nu avem o tradiție viguroasă a literaturii autobiografice, cu atât mai puțin în generația dumneavoastră. Dacă privim tocmai din această perspectivă la omul care ați devenit, care sunt lucrurile care v-au format cel mai puternic?
– Am crescut într-un mediu pe care l-am perceput mereu ca pe unul ostil, cu adulți duri și calculați și cu tineri și copii cruzi și bătăuși. Singura oază de pace și armonie ar fi putut să fie mahalaua în care am crescut și în care noi, copiii, ne lăsam pradă jocurilor, dacă nu ar fi fost drama din familia mea, în care certurile, înjurăturile și bătăile erau la ordinea zilei. Toate astea se întâmplau, de fapt, în majoritatea familiilor din mahala și din sat, chiar dacă poate nu atât de des și de violent ca în a mea, dar ceilalți copii făceau, nu știu cum, față mai ușor. 

Eu eram un tip mai delicat, învățam bine la școală, îmi plăcea să citesc, să visez, inventam jocuri și distracții și pentru unul ca mine atmosfera din casă se transformase într-un fond sumbru care estompa și adumbrea toate bucuriile. Fiindcă nu mă simțeam bine acasă, mă bucuram să fiu la școală unul dintre cei mai buni elevi și să primesc laudele de care eram privat acasă. Poate din cauza aceasta tot ce învățam la școală îmi intra ușor în cap, de pildă ideea comunismului, deci a unei lumi populate de oameni egali între ei și buni și în care singurul conflict trebuia să fie cel dintre bine și foarte bine. 

Asta nu ne împiedica, bineînțeles, pe mine și pe ceilalți colegi, să avem o atitudine rezervată și chiar ironică față de o parte dintre ritualurile pionierești și comsomoliste, pe care eram obligați să le oficiem. Tot ce am aflat în timpul Perestroikăi lui Gorbaciov despre deportări, foamete, Unire, Gulag, corupție, m-a umplut de amărăciune și furie împotriva unui regim care mă mințise și manipulase până atunci. Am trăit Perestroika cu mare entuziasm, am devenit din acel moment și până la episodul cu emisiunea de satiră politică „Ora de râs”, pe care am făcut-o timp de treisprezece ani, un luptător ardent pentru dreptate și adevăr. O postură care mi se pare că s-a născut și din protestul față de ceea ce se întâmpla strâmb în familia în care am crescut.

„Relația cu alcoolul s-a aprofundat în momentul în care am dedus că nu o să-mi ating niciodată ținta pe care am visat-o”

– Ați scris deschis despre dependența de alcool, deși multă vreme ea nu a făcut parte din imaginea publică pe care o aveau oamenii despre dumneavoastră. Ați spus că ați fost un băutor „casnic”, în singurătatea dumneavoastră. Când a apărut relația cu alcoolul și în ce momente vă îndreptați spre el?
– Relația cu alcoolul s-a aprofundat în momentul în care am dedus că nu am nici talent literar, nici actoricesc și că n-o să-mi ating niciodată ținta pe care am visat-o, aceea de a deveni un mare scriitor sau mare actor, sau mare dramaturg. Deci, cineva neapărat „mare”. Se întâmpla undeva pe la vârsta de 35-40 de ani. Astăzi, scriindu-mi cele două cărți, am înțeles că ambiția aceasta grandioasă se născuse dintr-o copilărie și adolescență în care m-am tot străduit și nu am reușit niciodată să demonstrez că sunt bun, că merit iubire și laudă. Dezamăgirea a fost atât de mare, încât am pierdut pofta de viață, am început să mă gândesc la ce gen de sinucidere să-mi aleg și am optat pentru cel mai plăcut, alcoolul. 

Acum înțeleg ceea ce nu știam atunci și anume că imboldul spre autoanihilare nu se născuse din conștiința că nu am destul talent, ci pentru că îmi propusesem ținte ieșite din comun. Eu nu contam în ochii maică-mii și, deci, și ai mei, altfel decât devenind un cineva excepțional, un „mare”. Și am mai realizat un lucru: dacă m-aș fi sinucis atunci, nu aș fi făcut-o ca urmare a unei alegeri conștiente, ci dintr-o „greșeală de interpretare”.

„Alcoolul este un dușman perfid”

– Când ați simțit pentru prima dată că nu mai era vorba doar despre faptul că beți, ci că aveți de-a face cu o dependență?
– Eu am devenit alcoolic în mod conștient, deliberat, ca și cum aș fi ales soluția sinuciderii. Într-o primă fază îmi tratam cu alcool crizele majore, după care am ajuns să folosesc același remediu pentru toate suferințele și nemulțumirile. Știam că mă îndrept spre dependență, spre zile începute cu alcool, și încheiate cu alcool, dar anticiparea aceasta nu mă impresiona foarte tare.

Trebuie să recunosc, însă, că a existat mereu în mine o voce liniștitoare care mă tot asigura că sunt un tip deștept și matur și o să știu să mă pot opri la timp. 

– Dacă privim problema alcoolului nu doar ca pe o dramă individuală, ci ca pe una socială, consecințele sunt foarte mari în România și în Republica Moldova. Din experiența dumneavoastră, ce ar însemna ca o societate să ia cu adevărat această problemă în serios?
– Mă tem că eu nu aș fi un bun sfătuitor în acest sens, pentru că mi s-a întâmplat ceea ce pățesc unii atei care se convertesc la credință: devin fanatici religioși. Nu vreau să spun că am devenit un fanatic al abstinenței, dar văd că de multe ori le dau dreptate celor care spun că alcoolul este rău în orice cantitate.

Este un dușman perfid pentru că, făcându-ne un bine psihic provizoriu, ne face un mare rău fizic pe termen lung. Ne îngrijim foarte mult de ceea ce gândim și mult mai puțin de ceea ce i se întâmplă trupului nostru. Dacă mi-ar fi spus cineva toate lucrurile astea atunci când mă alcoolizam, evident că nu l-aș fi luat în serios. Nefericirea este că alcoolul, fiind cu noi de la începuturile civilizației, vă rămâne acolo până la sfârșitul ei.

„Am început, la un moment dat, să nu mai fac față la serviciu”

– Cum ați reușit să vă descătușați de dependență și ce ați înțeles despre dvs. după ce ați reușit să ieșiți din ea? Există o „rețetă” pe care ați putea să o transmiteți unui om care se află astăzi acolo unde erați dumneavoastră sau fiecare om trebuie să-și găsească propriul drum?
– Nu știu dacă pot să dau recomandări, ceea ce pot să fac este să-mi povestesc propria experiență. Mie mi-a ajutat un cumul de factori și primul ar fi acela că am început, la un moment dat, să nu mai fac față la serviciu, la televiziune. În punctul acesta, dependența de alcool a intrat în conflict cu o altă dependență, cea de buna opinie a altora, a publicului. Prima dependență a primit la un moment dat sprijinul unei a treia dependențe, cea de o femeie, care mi-a pus condiția ori ea, ori alcoolul. În fine, încă un factor care m-a făcut să mă opresc a fost conștiința că este chiar ultima șansă să mă salvez, după ce alte două tentative de a mă trata de-a lungul anilor eșuaseră. 

Ar trebui, probabil, să mai invoc aici o împrejurare: eu am avut în mine, de la începuturile mele de alcoolic, pe un cineva, care uitându-se la bețiile mele, rostea fraza celebră a reformatorului teatrului Stanislavski, care atunci când jocul unui actor nu îl convingea, zicea „Nu te cred”. Deci, acestui cineva i se părea că eu nu „joc” convingător rolul de alcoolic, că rolul acesta nu mi se potrivește, de fapt. Tot „regizorul” în cauză mă asigura mereu că o să-mi revin, o să mă tratez, o să mă salvez.

Adevărul este că toți alcoolicii aud în ei o asemenea voce, care le șoptește că ei nici nu sunt, de fapt, alcoolici, pur și simplu beau ca să se relaxeze și că e destul să dorească să se oprească și se vor opri. Este ultima voce pe care o aud mulți dintre băutorii care nu mai sunt astăzi în viață.

O mamă autoritară: „Dacă nu te ridicai la nivelul așteptărilor ei, trebuia să devii cel puțin un bun executant al ordinelor ei”

– Ați vorbit despre felul în care alcoolul v-a afectat relațiile cu femeile. Dacă priviți astăzi acele relații prin prisma omului care sunteți acum, ce înțelegeți despre felul în care v-ați raportat atunci la femei?
– Pe mine m-a (de)format, ca bărbat, o femeie, maică-mea, pentru că tata era mai mereu absent din cauza alcoolului.

Maică-mea voia să facă din mine un fel de înlocuitor al lui taică-meu, numai că eu nu mă prea potriveam pentru rolul acesta. Nici taică-meu nu se prea potrivea, de fapt, cu imaginea pe care o avea nevastă-sa despre cum trebuie să fie un bărbat adevărat și cred că el s-a alcoolizat și din cauza aceasta. Mama era o persoană puternică, autoritară, un adevărat lider și dacă nu te ridicai la nivelul așteptărilor ei, trebuia să devii cel puțin un bun executant al ordinelor ei. 

Bărbatul trebuie să fie cel care își asumă inițiativa, riscurile și eu încercam uneori să manifest inițiativă, dar maică-mea mi-o amenda mereu. Din cauza aceasta am pierdut orice curaj, m-am resemnat cu rolul de slugă pasivă, dar maică-mea era de părere că nici pe acesta nu îl joc cum trebuie. Tot din cauza aceasta, mai târziu, m-au atras femeile mai puternice decât mine, cele care trebuiau să-și asume rolul de lideri în relație. 

– Așa cum spuneți, relația cu părinții, în special cu mama dumneavoastră, pare să fie una dintre cheile acestei descoperiri de sine. Ce ați descoperit despre dumneavoastră înțelegând mai bine relația cu părinții?
– În mediul țăranilor în care am crescut eu nu prea era loc pentru iubire. Nu făceai copii ca să-i iubești, ci ca să-ți fie de ajutor în gospodărie și să te susțină la bătrânețe. Nici părinții nu așteptau de la copii iubire, doar dedicație, supunere, cumințenie. Și dacă nu simțeam iubire, nu aveam cum să învățăm a iubi la rândul nostru. Recunoștință, prețuire, mândrie, da, iubire, doar accidental. Trebuie să admit că probabil din cauza aceasta ceea ce m-a legat mai târziu de femei a fost o dependență erotică sau una morală, mai puțin iubirea. 

„Mă sperie războiul de lângă noi”

– Ați vorbit și despre această nevoie de a fi nu doar bun, ci cel mai bun. Cred că este o voce pe care mulți oameni o au în cap: să demonstreze constant, să reușească. Credeți că este o binecuvântare să poți fi mulțumit cu ceea ce ai, chiar dacă este un destin mai degrabă mediocru, dar bun?
– Rădăcinile aceste aspirații gigantești se trag din familia mea și în special din relația cu maică-mea. Știu că este o calitate, ce ne caracterizează pe majoritatea dintre noi, ne dorim să excelăm, să fim deosebiți, mari, să nu fim ca toți. Cred, totodată, că este un viciu, cultivat de o societate care seamănă cu o mamă care nu își iubește copiii decât dacă performează.

Este necesar, înainte de toate, să ne explicăm foarte bine de ce și de unde vine aceasta aspirație, este una oarecum naturală, normală, ori are origini maligne, ca în cazul meu. Dacă se transformă într-o dependență, dacă ne cramponăm de o singură obsesie și nu vrem să mai vedem alte alternative, înseamnă că e ceva malign la mijloc. Dorindu-ne cu fanatism să atingem o țintă, s-ar putea să ne ratăm adevărata chemare și vocație. Da, cred că e o binecuvântare să putem fi mulțumiți cu ceea ce avem, iar asta nu înseamnă obligatoriu „un destin mai degrabă mediocru”, mi se pare că ținta cea mai ambițioasă, cea mai greu de atins și cea mai prețioasă este împăcarea cu sine. 

– Astăzi, în 2026, Moldova este într-un moment decisiv, cu războiul la graniță și cu o conducere clar orientată spre Europa. În cele din urmă, pentru că ani de zile ați fost o voce a satirei politice la televiziune, dar și deputat PAS, pentru scurt timp, ce vă sperie la viitor? 
– Urmăresc fenomenul politic de la noi nu doar de la începuturile Independenței, ci chiar de la primele ședințe ale cenaclului „Alexie Mateevici”, din 1988, de la care a pornit Mișcarea de Eliberare Națională. Am tot reprodus după asta, de-a lungul deceniilor, o clasă politică mereu coruptă, imorală, imbecilă, încât am ajuns la un moment dat să cred că numai atât știm să producem. Maia Sandu a rupt acest lanț al viciilor, nu am mai avut un lider despre care îți vine uneori să crezi că este ideal, nu știu dacă o merităm. Înțeleg foarte bine că partidul pe care l-a creat întrunește fel de fel de oameni, inclusiv dintre cei de care am avut până în anul 2020. Cu toate acestea, consider că sunt mai buni decât toți politicienii pe care i-am avut în acești 35 de ani de Independență.

Ce mă sperie? Mă sperie războiul de lângă noi, mă sperie o Rusie hidoasă pe care am descoperit-o acum și mă mai sperie resurecția populismului în toată lumea. Mă deprimă gândul că tot ce vedem a mai fost, am studiat asta la liceu și la facultate și iată că ele se reproduc din nou și nu știm cum să le explicăm concetățenilor noștri, care au învățat parcă ceea ce am învățat și noi la liceu, care au condamnat ca și noi fascismul, că astăzi ei au ajuns să cultive reflexe fasciste.  

Cine este Constantin Cheianu

Născut în 1959 în satul Trușeni din Republica Moldova, Constantin Cheianu a devenit unul dintre cei mai apreciați scriitori de peste Prut. Absolvent al Facultății de Litere a Universității de Stat din Chișinău, a scris teatru, proză și publicistică, iar piesele sale au fost montate pe scene din Moldova, România și Ucraina. Premiat atât în cadrul festivalurilor de dramaturgie, cât și de Uniunea Scriitorilor din țara natală, el a devenit cunoscut publicului larg și datorită emisiunii de satiră politică „Ora de râs”, pe care a prezentat-o timp de 13 ani la Jurnal TV, și unde comenta cu ironie și sarcasm realitățile politice și sociale ale Moldovei.