Un tată nou-nouț

Eram trei copii care încercau să împartă o mamă, apoi a apărut și el la împărțeală; un om care, de fapt, nu voia să împartă iubirea mamei la patru, ci s-o înmulțească pentru noi.

Parteneriat mediaStătea în spatele curții, rezemat de gardul ce ocolea cotețul găinilor. Probabil se gândea că, vechi cum e, are nevoie de niște proptele ca să nu cadă. În fiecare an îl făcea, însă alunecările de teren îl luau la vale și iar se alegea praful de toată munca lui. 

Era un om atent la detalii, meticulos, iar din tot ce făcea izvora un devotament pentru munca bine făcută. O muncă din care îți alimentezi și pasiunea pentru viață. Chiar dacă anii i-au mai aplecat spatele și i-au mai luat din puteri, el era oricum pus pe treabă mereu. Când l-am văzut stând îngândurat, cu umerii lăsați, lângă gardul ce stătea să cadă, mi-am dat seama cât sunt de norocoasă că l-am avut în viața mea.  

N-am simțit asta dintotdeauna. Mi-e și rușine când mă gândesc cât de răzvrătită era adolescenta din mine, obraznică și nestăpânită la gură, mereu pe baricade. A trebuit să mă maturizez, ca să înțeleg că „părinte este cel care te crește”. Iar el m-a crescut mereu cu dragoste. Avea un fel natural de a face asta, dar, dacă mai era și sora mea prin preajmă, se topea, prindea aripi, gata să schimbe pentru noi lumea.

Când mă striga cu apelativul „Lealea” – un cuvânt de alint preluat de la sora mea mai mică –, îi reproșam imediat ca n-are voie să mă cheme astfel atâta timp cât nu e tatăl meu. A suferit mult din cauza atitudinii mele. Iar acum, acest om gârbovit, nu atât de ani, cât de multă muncă, e tot aici, lângă mine, lângă mama mea. Nu s-a speriat de greutățile pe care le aduc cu sine trei copii. N-a plecat de lângă noi nici când și-a făcut apariția tatăl nostru natural. Ne-a lăsat libertatea de a distinge un „te iubesc” adevărat de unul fals. Datorită lui am învățat să-i spun și eu copilului meu „te iubesc”. 

Aș fi vrut să-i semăn. Să am ochii lui albaștri, senini. Să am nasul bine sculptat. Să fiu suplă și elegantă în mișcări, exact ca el. Acum, deși vizibil îmbătrânit, își purta anii tot cu eleganță. Mereu a făcut-o. Lumina lui tinerească atrăgea pe toată lumea. Era destul să-i bați la poartă și imediat te umpleai de o bucurie firească. Îi plăceau oamenii și ei îl iubeau pe el. Toți veneau la „bădița Ion” ca lipitorile. Era foarte carismatic și pus pe vorbă mai ales când cinstea, ca tot omul, un pahar cu vin. În acele momente i se dezlega limba și povestea fel de fel de glume din tinerețea lui tumultuoasă. Toate semănate cu mult umor. Iar, spre final, când își dădea seama că prea s-a întins cu vorba, lăsa să-i scape o ultimă inocență, o frază celebră din filmul lui preferat, semn că cheful s-a încheiat: „toți pentru unul și unul pentru toți”.

Acum, uitându-mă la el, parcă îl vedeam cu ani în urmă cum o ține pe sora mea pe genunchi, drăgălășind-o cu o căldură paternă firească. Ea era fata tatei, Lica lui cea cu zulufi blonzi. Avea ochii albaștri ca ai lui. Puteai jura că el a conceput-o. Îi împrumutase toate trăsăturile feței, de la obrajii rumeni până la nasul încovoiat puțin spre dreapta. Chiar și cei câțiva pistrui năstrușnici de sub ochii soră-mii, tot de la el i-a luat.

În tinerețea lui a fost extrem de chipeș. Părul în bucle, despărțit de o cărare pe mijloc îi scotea în evidență natura rebelă din spatele ochilor angelici. Nu știu dacă mămica mea s-a îndrăgostit de el încă de pe atunci când soarta i-a făcut să se intersecteze de câteva ori, dar cu siguranță, toate aceste trăsături ale lui l-au ajutat să o cucerească.

Îl priveam cu un sentiment de recunoștință pe omul simplu din fața mea, care părea pierdut într-o altă dimensiune. Și atunci am simțit nevoia să-i sesizez prezența mea acolo. Să-i spun că sunt fericită că e tatăl meu și că nu există un noroc mai mare decât să mă pot întoarce acasă ori de câte ori simt. L-am strigat cu apelativul obișnuit „bunelu’”. Așa îi ziceam cu toții de când au apărut nepoții în viața lui. Acum era mult mai simplu decât atunci când trebuia să inventez orice doar să nu-i zic tată. Mi-a răspuns cu un zâmbet în colțul gurii. Și-a îndreptat spatele și a venit spre mine. Dintr-odată a devenit iar omul puternic pe care îl văzusem ani la rând cărând cele mai grele genți ale studenției mele.

El visase mereu că într-o zi mă voi face învățătoare. Iar în ziua când i-am spus că asta îmi doresc și eu, a fost cel mai mândru tată din lume. Avea un fel al lui de a se bucura. Cu toată gura, sincer, etalându-și cu eleganță cei doi dinți de aur. Fata lui va fi învățătoare! A rămas așa mândru chiar și atunci când șoferul autobuzului îi zicea batjocoritor: „Mai ai, măi, Ioane, de cărat genți pentru copchii străini?” Atunci se răzvrătea în sinea lui, dar nu-i dădea satisfacția să se arate rănit. Doar se îndrepta din povara genții și-i răspundea: „Mai am!”

Se întorcea acasă amărât pe omul prost, dar mulțumit că studenta lui măcar nu va face foamea. Iar data viitoare, ca să-i dea peste nas șoferului, burdușea și mai mult geanta cu pătrățele.

Citește continuarea pe platforma editorială UNFINISHED LOVE STORIES.

Acest text face parte din proiectul UNFINISHED LOVE STORIES – o platformă editorială ce publică povești reale despre iubire în sens larg. În fiecare duminică dimineață, vei putea citi pe Hotnews.ro și pe unfinishedlove.ro o nouă poveste ce dă iubirii o nouă valență. Dacă ai și tu o întâmplare adevărată, unică și imperfectă, care explorează universul relațiilor contemporane, trimite-o către echipa editorială.

Articol scris de Corina Țurcanu 

Parteneriat media