Va închide Iranul strâmtoarea Ormuz? Urmează războiul SUA-Iran și căderea regimului de la Teheran?

Puncte cheie:

• La nivel global, dincolo de ceea ce credem noi, uneori, a fi marile „transformări, conflicte și crize” din spațiul occidental (relațiile comerciale SUA-UE, Brexitul, restructurarea blocului comunitar sau a NATO, întărirea naționalismului și protecționismului, chiar și tensiunile geopolitice cu Rusia, din zona tampon a Europei de Est, toate apărând însă ca „minore” atunci când sunt privite dinspre regiunile cu adevărat conflictuale și violente ale lumii), problematica prioritară a politicii internaționale rămâne totuși Orientul Mijlociu, cu multiplele sale linii de diviziune și perspective confruntaționale, în care, practic, toate Marile Puteri occidentale și non-occidentale își au ramificații și interese specifice, între care pot apărea cele mai surprinzătoare și complicate relații de susținere sau de adversitate;
• Din lunga listă a problemelor Orientului Mijlociu și a conflictelor existente sau potențiale, Iranul se conturează în acest moment ca cel mai detonant cocteil de factori politici, strategici, economici, sociali și religioși, capabil să producă pe termen mediu o explozie puternică în întreaga regiune, cu multiple consecințe pe plan internațional;
• Factorii agravanți sunt, pe de o parte, instabilitatea internă a regimului de la Teheran, dată de declinul economic accentuat, problemele sociale, criza de apă, inflația, scăderea nivelului de viață și creșterea nemulțumirilor populației dar și relațiile externe din ce în ce mai problematice pe care le are Iranul, atât în regiune (cu Israel, Arabia Saudită, Yemen, Siria, Turcia etc.) cât și cu Statele Unite și parțial cu Uniunea Europeană, ultima încercând să salveze diplomatic Acordul nuclear din 2015, delegitimat de SUA, dar criticând totuși politica agresivă a promovării intereselor iraniene în zonă sau programul de dezvoltare a capabilităților balistice ale Iranului, neincluse în JCPOA;
• La apogeul acestei crize emergente ar sta, fără îndoială, o eventuală închidere a strâmtorii Ormuz de către Iran, una dintre pârghiile cele mai puternice din mâna regimului de la Teheran (prin strâmtoarea Ormuz ar pleca, se pare, circa 30-35-40% din petrolul lumii, spre marile economii, în funcție de statisticile disponibile), o situație care începe să fie evocată din ce în ce mai frecvent în declarații politice, interviuri, analize și comentarii venind dinspre Iran sau despre Iran;
• Închiderea strâmtorii Ormuz ar fi reacția de răzbunare a Iranului la reintroducerea sancțiunilor americane și la interzicerea exporturilor iraniene de petrol, ceea ce ar însemna o mare lovitură pentru economia oricum șubredă a Iranului și un răspuns catastrofal de tipul – „dacă noi nu putem să ne exportăm petrolul, atunci să nu poată nici alții”, cu trimitere la marii exportatori rivali din Golful Persic și Golful Oman, avantajați de embargoul la care ar putea fi supusă economia iraniană;
• Ce este aproape cert e că închiderea strâmtorii Ormuz ar constitui un casus belli perfect pentru președintele Trump și o motivație plauzibilă de a lovi militar Iranul, singur sau, cel mai probabil, într-o coaliție internațională mai largă;
• Un eventual război contra Iranului nu ar fi însă nici pe departe un simplu antrenament al forțelor americane, și asta nu pentru că Teheranul ar avea arma nucleară (pentru că pur și simplu nu o are, dincolo de orice speculație), ci pentru că există un sentiment anti-american puternic în întregul Islam, care ar putea reverbera rapid în toată regiunea, făcând ca orice regim aliat al SUA din zonă (mai puțin, evident, Israelul), care ar susține intervenția militară împotriva Iranului, să aibă imediat probleme serioase de suport popular intern, indiferent de identitatea majoritară sunită sau șiită. Chiar dacă SUA și Israelul pot învinge militar Iranul și pot debloca oricând strâmtoarea Ormuz, având superioritate militară netă în aer și pe apă, situația Orientului Mijlociu ar cunoaște în prima fază după intervenție o tulburare dramatică și generalizată, cel puțin până la o eventuală schimbare de regim la Teheran;
• În fine, dincolo de reacția țărilor musulmane, altminteri previzibilă, ar mai fi o serie de factori de luat în considerare – reacția ostilă a Rusiei față de o tentativă de schimbare de regim la Teheran și, respectiv, creșterea influenței americane în Iran (care ar sugera, practic, o revenire la situația de dinainte de Revoluția Islamică din 1979), susținerea relativ scăzută, de circa 40%, pe care o are președintele Trump la el acasă, majoritatea clar definită din societatea americană care se pronunță împotriva unui nou război de amploare (după experiențele nefericite din Vietnam, Afganistan și Irak) dar și lipsa consensului strategic în Occident, fiind greu de presupus că Germania și Franța, respectiv NATO sau UE în ansamblu, ar susține explicit un asemenea demers al SUA și al Israelului;
• Are nevoie președintele Trump de un război și de un succes militar semnificativ pentru a aborda cu șanse mai mari campania electorală din 2020? Greu de spus dar o asemenea presiune pentru acțiune externă există și a existat întotdeauna la Washington. Toți sau aproape toți președinții americani s-au reinventat în timpul mandatelor, prin politica externă, deși majoritatea lor au fost aleși cu discursuri eminamente economice, împăciuitoriste și mai degrabă izolaționiste. O observație istorică relativ simplă este aceea că, începând cu al Doilea Război Mondial, fiecare președinte american a avut criza lui internațională, „războiul lui”, mai mic sau mai mare, undeva în lume, mai mult sau mai puțin reușit, în care a promovat interesele americane și ale regimurilor democratice (Coreea 1950-1953, lovitura de stat din Iran 1953, războiul civil din Laos 1953-1975, Golful Porcilor 1961, Republica Dominicană 1965-1973, Vietnam 1965-1973, lovitura de stat din Chile 1973, războiul civil din Cambodgia 1967-1975, criza ostaticilor de la ambasada americană din Iran 1979-1981, războiul civil libanez 1982-1984, invazia din Grenada 1983, bombardarea Libiei 1986, invazia din Panama 1989-1990, războiul din Golf 1990-1991, războiul din Bosnia 1992-1995, intervenția din Haiti 1994-1995, războiul din Kosovo 1998-1999 și bombardarea Serbiei, războiul din Afganistan după 2001, războiul din Irak după 2003, intervenția din Libia 2011, intervențiile din Siria după 2014, plus alte implicări neoficiale, prin intermediul CIA, în special în timpul Războiului Rece). Veți spune că enumerarea aceasta nu dovedește nimic. Desigur, lista de mai nu este neapărat un argument că SUA vor lovi Iranul înainte de alegerile prezidențiale din 2020, dar arată că puține au fost perioadele în care o putere globală de anvergura Americii nu a avut ciocniri sau intervenții militare într-o zonă sau alta a lumii, în coaliție sau nu cu alte state, pentru a apăra ordinea existentă sau a modifica o situație de amenințare iminentă la adresa intereselor americane. Care altul, dacă nu Iranul, ar mai putea fi „războiul lui Trump”? Ar mai fi fost până acum câteva luni varianta Coreea de Nord, dar Trump se pare că a abandonat ideea, fiind din ce în ce mai convins că șansele de reușită sunt mai mari și trebuie să joace dur nu împotriva lui Kim, ci împotriva Teheranului.     

*

Tensiunile SUA-Iran cresc de la o lună la alta. Poate nu la fel de spectaculos ca cele din criza Trump-Kim de acum un an, dar într-un ritm constant și greu de oprit. În plus, spre deosebire de Coreea de Nord, Iranul nu are arma nucleară și nici nu are de partea sa un aliat strategic de temut precum China, fiindcă Rusia, deși mai apropiată de Teheran, se presupune totuși că nu va interveni militar și nu va risca o confruntare directă împotriva SUA. Nu este exclus, de altfel, ca unul dintre punctele misteriosului summit Trump-Putin de la Helsinki să fi fost cu privire la Iran și la planurile lui Trump în următorii doi ani în Orientul Mijlociu, la schimb cu renunțarea la solicitarea americană a schimbării lui Bashar al-Assad în Siria și la acceptarea influenței rusești la Damasc. În același sens ar pleda și întâlnirile Netanyahu-Putin din 2017 și 2018. Ambii lideri vor să se asigure că sprijinul lui Putin pentru Iran, în eventualitatea unui conflict, ar rămâne unul limitat și declarativ.

Nu doar discursurile războinice ale liderilor politici de la Washington și Teheran sugerează perspectiva unei confruntări, ci, mult mai important, întreaga mișcare a „plăcilor tectonice” din Orientul Mijlociu arată că urmează un cutremur politic de proporții în regiune. Mai ales după ce războiul civil din Siria se stinge într-un dezastru total, pentru toți combatanții și pentru multe dintre Marile Puteri care au avut acolo interese. Practic, după 7-8 ani de conflict, nimic nu s-a rezolvat în Siria, dimpotrivă. Țările din regiune se aliniază acum de o parte sau de cealaltă a Iranului și își calculează șansele. Ca mize, resurse și semnificații strategice, Iranul este mult „mai greu” în regiune și pe plan global decât Siria iar în eventualitatea unei schimbări de regim, în urma căreia Teheranul să nu mai fie ostil Americii și Occidentului, noua situație ar oferi perspectiva unei dominații clare și liniștite a alianței SUA-Israel-Egipt-Arabia Saudită, în întreg Orientul Mijlociu, cel puțin încă la nivelul unei generații politice.

Arabia Saudită a fost prima destinație a noului președinte Trump în 2017, o vizită încheiată cu semnarea unor contracte uriașe de vânzare de armament american casei Saud, într-o eșalonare pe 10 ani, din care se pare că doar primele 12 luni au însemnat livrări de armament de circa 70 de miliarde de dolari. Firește, Iranul nu poate ține pasul cu Arabia Saudită la acest capitol al investițiilor în armament (și nici nu ar avea de unde să procure la acest nivel, cu excepția rachetelor cumpărate din Rusia, dar la bugete incomparabil mai mici), deși Iranul este superior ca dezvoltare societală și instituțională față de rivalii saudiți. Susținerea americană pentru tânărul prinț moștenitor bin Salman arată clar încercarea de fidelizare pe termen lung a alianței cu saudiții, după ce Irakul post-Sadam și mai ales Acordul cu Iranul din 2015 păreau să sugereze că SUA ar fi tentate mai degrabă să practice o politică a echilibrului sunni-shia în Orientul Mijlociu, cel puțin în timpul mandatelor lui Barack Obama.

Israelul este și el pregătit de confruntare, pe care se poate spune chiar că o așteaptă de ani buni, trecând cu o frustrare politică fără precedent peste mandatele lui Obama și peste încheierea JCPOA în 2015, în care Statele Unite au avut o abordare diferită față de regiune, care a dus la relații reci cu Netanyahu, dar ajungând, iată, la scurtă vreme după instalarea lui Trump, la un nivel foarte solid al relațiilor bilaterale și strategice și la refacerea tandemului postbelic SUA-Israel.

Regimul de la Teheran nu va putea supraviețui mult fără exportul de petrol. Acordul nuclear din 2015 părea să fie marea șansă a relansării economice a Teheranului, venită în ceasul al doisprezecelea. Din acest motiv, Netanyahu acuza că „Obama a salvat regimul islamist” de la Teheran. Ultimii ani chiar au însemnat o ofensivă strategică a Iranului în Orientul Mijlociu, cu o influență în creștere a organizației șiite Hezbollah în Siria, Liban și Yemen, ca să nu mai vorbim de influența majoră de la Bagdad, din Irakul guvernat acum de șiiți. Dar, cu toate acestea, economia iraniană nu a „decolat” în ultimii trei ani, creșterea fiind modestă.

Alegerile prezidențiale din mai 2017 i-au adus într-adevăr al doilea mandat lui Hassan Rohani, dar populația este departe de a fi entuzismată de progresele economico-sociale promise după JCPOA. Nici islamismul nu mai este atât de tentant pentru populație. Se pare că 55% dintre femeile iraniene tinere nu sunt de acord cu acoperirea capului și respectarea strictă a regulilor impuse, după cum arată un studiu efectuat de un institut iranian guvernamental, citat de agenția Geopolitical Futures. Recent, au avut loc proteste față de criza de apă din unele orașe ale țării. Autoritățile au trebuit să elibereze recent doi deținuți politici. Semnele se adună. Regimul, cel puțin în forma lui rigidă actuală, pare tot mai instabil. Pe de altă parte, oricine știe că un început timid de reforme politice, economice și culturale nu face decât să amplifice și să accelereze transformările, protestele, nemulțumirile, și în final dorința de schimbare completă a regimului. Pofta vine mâncând. Dilema Teheranului este așadar evidentă. Să relaxeze sau să strângă șurubul libertăților?

Și la Riad, și la Teheran, succesiunea liderilor supremi nu este departe. E o chestiune de câțiva ani, poate chiar mai puțin. Și monarhia sunită, și republica islamică șiită au probleme de succesiune cunoscute pe plan extern precum și vulnerabilități interne deloc neglijabile. Fiecare, în felul său, se apropie de o criză. De un moment al schimbării. Nu doar de persoane, ci (sau în primul rând) de opțiuni politice privind viitorul statului și de nuanțe ale regimului, de la ușoare liberalizări și reforme, așteptate în Occident, până la facțiunile ultraconservatoare care pândesc în umbra ordinii islamice, să zicem moderate, de acum.

Să nu ne imaginăm neapărat că regimul wahabbist de la Riad e „mai luminat” decât cel de la Teheran doar pentru că este aliatul Statelor Unite. Alianța strategică inspirată cu SUA e una, iar realitățile de la fața locului sunt altele. Dimpotrivă, întâmplarea face ca terorismul și teroriștii sau să fi avut de a face destul de mult în ultimele două decenii cu Arabia Saudită, dar, în fine, discuția este nepotrivită și orice comparație din acest punct de vedere ar duce la o fundătură oribilă. Ca istoric și performanțe statale însă, superioritatea multiseculară a Iranului (Persiei) față de improvizația tribală reușită în plin deșert de Regele fondator Abdulaziz (Ibn Saud), acum mai puțin de 100 de ani (în 1932), este dincolo de orice discuție. Până în 1979 de altfel, regimul șahului de la Teheran era un apropiat al Statelor Unite. Așa cum ar putea deveni un eventual nou regim iranian, devenit dintr-o dată foarte util politicii externe a Statelor Unite în Orientul Mijlociu. Nu ar fi nimic ieșit din comun.

Întrebarea este, fără îndoială, de ce ar închide Iranul strâmtoarea Ormuz, dacă este clar că acest gest i-ar oferi lui Trump și Israelului un casus belli perfect, de care au practic nevoie pentru a forța schimbarea regimului de la Teheran? Pentru că aceasta este tentația oricărui regim autoritar aflat în criză, de a „comite suicidul”, printr-un gest final autodistrugător, care exhibă aparent puterea de care dispune și consumă toate resursele interne, convins fiind că nimic nu îl poate opri. Privim în istorie și vedem că toate regimurile autoritare ale epocii moderne și-au grăbit practic sfârșitul, angajându-se în acțiuni de forță sfidătoare și ilogice din punctul de vedere al observatorilor externi. În fapt, este logica puterii excesive, totalitare, de a lovi atunci când se simte periclitată, de a deveni agresivă, când orice tactician detașat ar spune că, dimpotrivă, inteligent este să te retragi, să stingi conflictele, să te arăți conciliant, să încerci să te conservi. Dar nicio dictatură nu înțelege acest lucru și, odată intrată în criză, forțează și greșește fatal. Pentru a nu aduce în discuție decât exemplele cele mai cunoscute de după 1989, să ne amintim doar de sfidările finale ale lui Slobodan Milosevici, Saddam Hussein sau Gaddafi. Toți ar fi putut, desigur, proceda altfel și au avut ocazia de a își alege cum să le arate ieșirea din scenă.

Citește întreg articolul și comentează pe Contributors.ro