VAR-ul, diaspora și regulile

În continuarea textului anterior (disponibil aici), am observat în ultima săptămână două evenimente care par să dea răspuns unora dintre întrebările formulate. Așa că mă grăbesc să le comentez.

Înaintea meciului tur cu Slavia Praga, antrenorul CFR Cluj, Dan Petrescu, declara (aici) că este încântat că va fi primul meci de fotbal din România unde se va folosi arbitrajul video (VAR – Video Assistant Referees) ca „să nu mai fie probleme cu arbitrii”. În același timp, antrenorul avertiza că „Le-am spus băieților să fie atenți, pentru că orice fază dubioasă va fi studiată”. Declarația internaționalului român mi se pare că dă răspunsuri la multe dintre întrebările puse de mine. Dacă mi se permite să generalizez (orice regulă implică o generalizare): ne place să jucăm după reguli clare, dar ne temem că va trebui să jucăm corect. Regulile jocului sunt tot o formă de reguli, ca și cele juridice. Arbitrii pot fi asemănați cu judecătorii. Extrapolând, ne-am dori să avem nu numai reguli clare, dar și o aplicare exactă a acestor reguli, dar ne temem că astfel chiar va trebui să respectăm (toate) regulile.

Această teamă de reguli concrete (mai exact, de aplicarea lor în toate cazurile) se grefează însă pe o dorință naturală de a exista reguli care să fie respectate de toată lumea. Este însă ca într-un joc de poker: cine clipește primul? Cine va fi primul care chiar va respecta regulile? Doar n-oi fi chiar eu, că nu sunt fraier. Mi se pare că am ajuns la un prag psihologic pe care ne este teamă să-l trecem. Ne tentează regulile, dar în același timp ne temem de ele. Mai exact, ne temem să nu fim înșelați de ceilalți și să fim luați de fraieri dacă respectăm regulile, în timp ce ceilalți nu le respectă.

A doua știre (aici) care mi-a atras atenția a fost cea prin care o organizație a prezentat rezultatele unui studiu făcut în cadrul diasporei românești. Rezultatele studiului arătau (între altele) că jumătate dintre românii plecați își propun să se întoarcă în țară (chiar dacă procentul este în scădere), iar cei care au declarat că nu se vor întoarce au menționat între motive corupția, viața politică și lipsa instituțiilor (sănătate, educație, aparat administrativ). Aș îndrăzni să grupez primele motive sub titulatura comună de respectare a regulilor (juridice și politice). Prin urmare, principalele motive care îi fac pe românii plecați din țară să nu se întoarcă sunt lipsa regulilor (sau a respectării lor) și lipsa instituțiilor.

Cred că diaspora are un rol important în evoluția societății românești. Expunerea la alte sisteme (de reguli) i-a făcut să poată compara care este mai util pentru cetățean. Pare că mesajul pe care diaspora îl dă este că este mai bine un sistem în care regulile sunt bine făcute și funcționează, iar oamenii chiar le respectă. În același timp, nici nu li se poate reproșa că și-au „trădat” țara și valorile naționale, pentru că ei se declară bucuroși să se întoarcă. Din păcate, cred că avem o „fereastră de oportunitate” destul de restrânsă pentru a aduce înapoi în țară această forță dinamică (în definitiv, cei plecați sunt aproape toți din categoria populației active). Cei plecați deja de peste 10 ani au copii care urmează școli în țările de „adopție” și pentru care va fi greu să se (re)adapteze la sistemul de educație de acasă. Așadar, dacă nu se întâmplă în câțiva ani o schimbare sistemică, este posibil ca toți acești oameni să nu-și mai dorească să se întoarcă (decât, eventual, la pensie).

De ce am readus în atenție aceste știri? Cred că ele oferă unele răspunsuri atât la întrebările puse de mine anterior, cât și la comentariile pe care le-am primit (și care mi-au fost extrem de folositoare pentru a-mi clarifica ideile).

Pe bună dreptate, unele comentarii îmi reproșau un conservatorism care nu face altceva decât să păstreze neschimbată o stare de lucruri care evident nu funcționează. Dacă respectăm regulile (actuale) nu vom face altceva decât să păstrăm status quo-ul, adică o situație care a generat deja nemulțumire. Singura soluție este să nu respectăm regulile. Oare? Eu cred că respectarea regulilor, ca „supraregulă” este necesară pentru a putea merge înainte. Odată ce acceptăm acest principiu, putem apoi să construim reguli noi (mai bune).

O chestiune mult mai sensibilă este în ce măsură respectarea regulilor este o virtute într-o lume în care unii nu respectă acele reguli. La ce ne folosește să respectăm regulile dacă ceilalți le încalcă și nu sunt pedepsiți? (Recentele discuții despre amnistia fiscală par a evoca și această problemă.) Sau și mai acut: oare instituțiile publice care au ca atribuții reprimarea nerespectării regulilor pot ele să încalce regulile pentru a putea să-i prindă pe contravenienți? Dilema nu este una nouă: și FBI-ul și-a pus această întrebare în anii ’30 când părea că gangsterii le scapă mereu pentru că ei nu respectau regulile „jocului”. Însă au descoperit că pot să joace după reguli și totuși să fie eficienți: Al Capone a fost prins pentru că a încălcat reguli contabile și a fost condamnat, cu respectarea regulilor. Altfel spus, soluția este să folosești regulile în mod eficient și profesionist, nu să preferi „scurtături” care să-ți permită o anchetă mai facilă dar cu încălcarea regulilor. Dacă respecți regulile (și regulile nu sunt făcute special ca să blocheze ancheta), poți să obții rezultate. Dacă le încalci (pentru un scop nobil), vei ajunge în momentul în care nu vei mai știi de care parte a dreptății te afli. Dacă alegi ce reguli să respecți, de fapt și când respecți aceste reguli (alese) nu faci decât să/ți urmezi instinctul și te folosești de reguli doar pentru a ți-l legitima. Așa că, în definitiv, nu respecți regulile (sau ideea de reguli) nici măcar atunci când te comporți conform regulii. Este o pură coincidență. (Evident că aici nu discut despre situația în care regulile sunt făcute special pentru a încurca ancheta. În aceste cazuri, ele trebuie fie interpretate în sensul de a fi aplicabile în viața reală, fie modificate – printr-o procedură transparentă și motivată.)

Cu riscul de atrage comentarii critice pe marginea unor dispute curente, cred că rolul instituțiilor statului este în primul rând acela de a respecta ele regulile pentru a putea (sau a avea ascendentul moral de a) cere individului un comportament similar. Uneori o asemenea atitudine poate fi frustrantă: funcționarul știe sigur (!) că individul a încălcat regulile, dar nu știe cum să dovedească acest lucru. Oare nu este în interesul publicului ca persoana care a încălcat regulile să fie sancționată chiar dacă anumite chestiuni tehnice, de procedură, ar impune „iertarea” vinovatului? Până la urmă, este normal să scape un vinovat doar pentru că o hârtie nu a fost făcută cum trebuie? Acum încercați să vă imaginați situația în care ați luat o amendă de circulație (pentru că nu ați respectat regulile) și observați că procesul-verbal nu este bine scris (nici polițistul nu a respectat regulile) și îl contestați în instanță. Pentru a respinge contestația, instanța ar trebui și ea să nu respecte regulile (care îi spun cum trebuie să arate un proces-verbal de contravenție pentru a fi valabil). Și iată cum ajungem exact în situația în care nimeni nu respectă regulile!

Un alt cerc vicios este cel în care, văzând că regulile mai mult nu sunt respectate, cei care decid care sunt regulile încep să aibă o atitudine relaxată despre chiar redactarea acestora. Ce rost are să faci o analiză serioasă (care ia timp și implică resurse de tot soiul, pe lângă efortul de a administra un asemenea proces complex) dacă oricum rolul regulii este unul relativ. Putem să procedăm mai ușor: întâi ne gândim la o regulă care pare intuitiv corectă și spunem că ea se va aplica de mâine. Apoi vedem ce efecte produce. Dacă vedem că efectele nu sunt cele previzionate, o schimbăm după aceea (dar după ce ea a fost obligatorie). Poate că regula cea nouă va rezolva problemele, dar poate că va genera altele noi (pentru că nici ea nu are la bază un studiu). Iar această atitudine indiferentă se poate propaga și către destinatarii regulii. Îmi aduc aminte că, doar cu câteva zile înainte ca noul Cod civil să intre în vigoare (el fusese publicat cu vreo 2 ani înainte și modificat între timp), o mare parte dintre juriști (fie ei avocați, consilieri juridici sau chiar judecători) nici măcar nu-l citiseră. Ba chiar erau convinși că nu va intra în vigoare, așteptând o „surpriză” din partea Curții Constituționale care să-l declare neconstituțional în preziua intrării în vigoare… „Surpriza” nu s-a produs (previzibil!), iar Codul cel nou i-a luat pe toți prin surprindere. O mențiune merită notarii publici, care au fost mai realiști, au pus răul înainte și au avut o vară fierbinte în care măcar au încercat să vadă cum o să aplice noua lege.

Fără a intra într-o polemică fără miză reală, Codul penal și cel de procedură penală au avut o soartă similară. Acolo, însă, povestea era mai veche. Un proiect de nou Cod penal fusese adoptat în timpul în care doamna Rodica Stănoiu era ministru al justiției. Fusese publicat în Monitorul oficial, dar intrarea lui în vigoare fusese amânată de mai multe ori. În final, după ce s-a schimbat legea care spunea cum se fac legile, a fost abrogat fără să fi intrat vreo zi în vigoare. Deci putem spune că exista un precedent. De ce să credem că noul Cod nu va avea aceeași soartă? Practic, multă lume nu le-a luat în serios. După ce (minune!) au intrat în vigoare, practicienii au început să le citească și au început să le critice că nu sunt bune. Dar aceste critici au lipsit în procesul de elaborare (care a durat câțiva ani buni). Iată că asistăm la un alt cerc vicios: cei care fac reguli nu le iau în serios, cei cărora le sunt destinate nu se implică pentru că nu cred în ele, regulile se fac „după ureche”, destinatarii nu le cunosc și nu se identifică deloc cu valorile conținute de acestea și, deci, nu le respectă, instanțele chemate să le aplice își pun problema dacă regulile sunt bune și tot așa.

Nu vreau să se înțeleagă că eu critic noile coduri (un proiect legislativ enorm, care a implicat multe energii și care a dat rezultate mai degrabă bune). Vreau doar să subliniez că, dacă în cazul acestui vast proiect care a fost pe agenda publică mai mult de un deceniu nu a existat o implicare reală și serioasă a destinatarilor regulilor, ce să ne așteptăm de la legi de mai mică importantă? Este doar un exemplu al unei simptomatici mai largi. Și dacă juriștii (care a fost educat să respecte regulile) are o astfel de abordare, ce putem pretinde de la marea majoritate a populației, care nu a învățat despre respectarea regulilor decât în mod incidental?

Citeste intreg articolul si coemnteaza pe contributors.ro