Venezuela. Un test pentru Trump şi o dilemă pentru UE

Puncte cheie:

• Contestarea externă şi înlăturarea de la putere a lui Maduro devenise demult o chestiune de timp, în opinia mea absolut justificată, umanitară (o spun direct, ca să nu căutaţi până la sfârşitul articolului), iar semnalele Statelor Unite din ultimele săptămâni sugerau apropierea „cutremurului”;
• Acum, că lovitura de imagine a recunoşterii tânărului preşedinte al Parlamentului, Juan Guaido, drept preşedinte al Venezuelei, vine după eşecul anunţului formal al retragerii din Siria şi, practic, al înfrângerii în faţa Rusiei (obiectiv formulat iniţial de Obama), şi asta este adevărat, însă este limpede că Trump şi strategii săi au gândit o contrabalansare a percepţiei publice în an pre-electoral, folosind o situaţie evidentă, de bun simţ, care nu mai poate fi negată decât de cvadrilaterala regimurilor autocratice, rivală Occidentului, Rusia-China-Iran-Turcia;
• Pentru Trump, este un test autoasumat. Dacă Rusia îl menţine până la urmă şi pe Maduro, cum l-a menţinut pe Bashar al-Assad, SUA şi Occidentul îşi pot lua Adio de la supremaţia ordinii occidentale. Vom intra într-o nouă epocă a regimurilor dictatoriale acceptate;
• Probleme în a stabili cu acurateţe poziţia de politică externă a avut însă, din păcate, din nou Uniunea Europeană. Candidatul PPE la Preşedinţia Comisiei Europene, germanul Manfred Weber, a avut dreptate: „Răspunsul UE a fost o tragedie. UE nu a fost capabilă să reacţioneze rapid şi adecvat”;
• Dilema şi ezitările UE sunt mai mult decât evidente. În fond, şi în UE sunt guverne „suveraniste”, care nu ar fi fost de acord cu recunoaşterea directă a lui Guaido, dar şi reticenţe de a merge din prima fază pe poziţia tranşantă a lui Trump, din cauza fracturii relaţiei transatlantice, a unei stupide competiţii de imagine şi prestigiu în lumea occidentală actuală şi a ostilităţii vest-europenilor faţă de Trump;
• Ce ocazie pentru Preşedinţia Română a Consiliului UE de a fi inspirată şi curajoasă! Dar va fi?

*

Intervenţie militară a SUA, război civil sau negociere şi cedare din partea unuia dintre cei doi preşedinţi ai Venezuelei? Nu e o exagerare, Venezuela chiar are în acest moment doi preşedinţi, fiecare cu argumentele şi recunoaşterea lui internaţională. Venezuela ar putea să nu pară o miză importantă în sistemul relaţiilor internaţionale (dincolo de rezervele imense de petrol), dar finalitatea acestei crize va atârna greu în politica lumii. Este ultima mare înfruntare între Occident şi lumea întunecată a regimurilor opresive înainte de a intra într-un nou capitol al istoriei şi într-o nouă ordine mondială. Paradoxal, dar tocmai „iliberalul” Trump ar avea acum şansa să salveze valorile liberale ale lumii occidentale şi supremaţia ordinii internaţionale inspirate după 1945 de Marile Puteri apusene. Ironia istoriei…

Cele trei variante de mai sus sunt posibilele continuări ale crizei în fierbere de la Caracas. Sunt destul de sceptic că lucrurile se pot rezolva paşnic, prin simpla organizare de către Maduro a unui scrutin prezidenţial corect şi cu asta gata, aşa cum cere acum Uniunea Europeană, cu o splendidă ingenuitate.

Pe de altă parte, sunt destul de convins că Trump şi SUA vor duce până la capăt demersul de înlocuire a lui Maduro, indiferent de mijloace. Mai devreme sau mai târziu. Oricum, înainte de următoarele alegeri prezidenţiale.

Rămâne de văzut dacă UE va reuşi să se smulgă din ezitări şi din prelungirea suspansului privind o alegere clară a unei opţiuni strategice sau va rămâne blocată în dileme şi principii contradictorii. Se pare că da, chiar dacă va mai dura câteva zile.

De data aceasta, poziţia lui Trump este corectă şi oportună. Suveranitatea naţională şi aşa-zisele alegeri (contestate la vremea respectivă în Venezuela şi pe plan internaţional) nu sunt argumente suficient de puternice pentru a contrabalansa libertăţile, statul de drept, demnitatea umană şi şansa oamenilor de a trăi o viaţă decentă.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro