VIDEO ARHIVA Cum am relatat despre sfarsitul lumii. Marturiile unui ziarist din infernul de la New York

​Am fost intrebat de multe ori care sunt lucrurile care m-au impresionat cel mai mult in ziua fatidica de 11 septembrie 2001 si in cele care au urmat. Cum imi amintesc eu New Yorkul din perioada aceea confuza? La ce ma gandesc prima oara atunci cand e vorba de 9/11? Iar raspunsul meu e mereu acelasi: primul lucru care m-a izbit a fost socul pe care l-au simtit americanii, ca pot fi loviti atat de brutal la ei acasa; nu pot sa uit apoi mirosul greu de moarte, intepator si infect care plutea in sudul Manhattanului si pe care l-am simtit ani buni dupa atacuri; in sfarsit, am asistat uimit la revenirea spectaculoasa traita de metropola de pe Hudson, renascuta din propria cenusa de la World Trade Center, un alt semn al fortei uluitoare a natiunii americane si a determinarii fantastice a oamenilor sai de a se ridica din nou in picioare.

Iata fragmente din relatariile pe care le-am facut in acele zile din New York, de la teroarea si confuzia de dupa atacuri, la cautarea disperata a supravietuitorilor, de la tristetea celor care-si plangeau mortii, la renasterea metropolei si la pregatirile soldatilor care urmau sa atace Afghanistanul.

Americatastrofa – Cel mai mare cosmar a devenit realitate (miercuri, 12 septembrie 2001, ziarul „Curentul”):

„Comsarul si groaza s-au abatut ieri peste New York, dupa valul de atentate si explozii care au distrus cele doua cladiri ale World Trade Center si au provocat haos in intreaga America. O dimineata linistita de septembrie, rezervata alegerilor pentru Primaria orasului, s-a transformat in doar cateva minute in cea mai neagra zi din istoria Statelor Unite, cu mii de morti, raniti, disparuti si cu o stare de surpindere care a ravasit complet o natiune.

La New York, exploziile de la World Trade Center au provocat haos in intreg orasul. La cateva minute dupa ora 9 dimineata, in Manhattan, unde se afla concentrate majoritatea cladirilor oficial, functionarii ingroziti s-au repezit sa iasa din cladirile inalte, de teama unui nou atentat (…).

Atmosfera din oras este decupata parca dintr-un film suprarealist. Politisti pe motociclete, in masini, pe cai sau, pur si simplu, pe jos se indreapta grabiti spre sudul Manhattanului, unde se afla cele doua cladiri gemene ale WTC. „Nimeni nu are voie sa treaca mai jos de Strada 14”, striga unul dintre ei, in timp ce parinti panicati incearca sa afle de soarta copiilor lor, blocati intr-o cladire din apropierea WTC (…).

Pe strada 34, in apropiere de Empire State Building, atmosfera este asemanatoare. Politistii au inchis complet zona, iar multi dintre ei isi tin pistoalele in maini, dovada ca haosul a pus stapanire si pe cea mai respectata forta de politie din lume. Cativa ofiteri se indreapta spre un colt al cladirii, unde cineva spune ca un suspect incearca sa intre in imobil. Alarma falsa insa, fiindca omul nu incerca decat sa-si caute un adapost intr-un restaurant din zona. Imaginile imi par familiare si ma gandesc imediat la orele confuze ale Revolutiei din Decembrie, cand „teroristii” erau ridicati de pe strada de multimi de oameni panicati. De altfel, intreaga confuzie, apelurile disperate la radio si TV legate de lipsa de sange pentru transfuzii, haosul creat de numarul de morti, de cine se afla in spatele atentatelor, de rezerve de apa otravite cu cianura imi amintesc de zilele din decembrie 1989.

Pe masura ce ma apropii de WTC, atmosfera este tot mai confuza. Mii de oameni se misca incoace si incolo pe strazi, fara tinta, zeci de masini de pompieri si ambulante cu sirenele la maximum creeaza o imagine de cosmar. Trotuarele sunt acoperite de caramizi, moloz si un covor de sticla de la geamurile cladirilor care au cedat la primele explozii. In chiar imediata vecinatate a Primariei, un grup de pompieri transporta o femeie ranita, despre care aflu ca a fost evacuata din WTC cu doar cateva minute inainte ca unul dintre turnuri sa se prabuseasca. Femeia are rochia complet sfasiata, iar arsuri grotesti ii acopera trupul. Mai incolo, scena se repeta, insa de aceasta data este vorba despre doi copii de la o gradinita aflata chiar langa WTC. Unul dintre micuti are o rana imensa pe fata, iar asistentii care-l bandajeaza imi spun ca baietelul, ai carui parinti se aflau in cladire, a orbit. Oameni plini de moloz, de praf si de sange inchegat stau prabusiti pe trotuarele ce au capatat o consistenta alba, ca zapada, in timp ce pompierii se straduie sa-i evacueze cat mai repede din zona. „Eram mii in cladire si doar cateva sute am reusit sa iesim”, spune unul dintre oameni, un negru inalt a carui mana dreapta ii atarna inerta pe langa corp, in timp ce in stanga tine o poza a logodnicei sale, pe care o arata oamenilor ce trec pe langa el. „Ati vazut-o cumva?”, intreaba el, in timp ce lacrimi ii curg pe obraji (…).

Ambele turnuri ale WTC sunt la pamant, iar o gramada de pamant imensa se afla pe locul unde ieri dimineata inca se mai ridicau mandre cele mai inalte cladiri din oras. Pe strada cunoscuta pentru magazinele sale de suveniruri sunt mii de raniti, magazinele sunt inchise si cu geamurile sparte, iar masini contorsionate blocheaza drumul. „Este razboi”, striga neincetat un comerciant chinez, a carui intreaga avere a disparut in cateva secunde (…).

Vrem sa plecam din zona, insa metrourile, tunelurile sunt toate inchise. Gasim un taxi al carui sofer a facut zeci de drumuri sa transporte raniti. Ne ia pana in apropiere de Central Park, ale carui alei, altadata pline de oameni, sunt complet pustii. Imi privesc ceasul. E aproape miezul zilei, insa fumul si praful au transformat totul intr-o noapte de cosmar pentru New York si nimeni nu stie cand se va termina totul”.

Imagini filmate imediat dupa ce Turnul de Nord a fost lovit (preluare ABC):

Tristetea de dupa teroare (joi, 13 septembrie 2001, ziarul „Curentul”):

„La mai bine de 25 de ore de la atacul impotriva World Trade Center, viata isi reia incet-incet cursul la New York, iar panica si confuzia din primele momente ale tragediei au fost inlocuite de o stare de resemnare, de amintire a victimelor nevinovate, dar si de depasire a momentelor terifiante care au marcat pentru totdeauna viata locuitorilor din metropola.

Este exact ceea ce simt in momentul in care ma indrept, pentru a „n” oara, spre partea de sud a Manhattanului. Deasupra orasului, un nor de fum ce se ridica dinspre partea de vest, in apropiere de raul Hudson, indica de departe locul tragediei. Fumul insa nu mai are culoarea aceea neagra, terifianta, de dupa explozii, ci este complet alb, cu nimic diferit de sutele de nori albi care impanzesc cerul in dimineata calda de septembrie. Pe masura ce cobor in jos pe Broadway, printre sute de magazine si firme inchise, cu obloanele lasate, incep sa simt mirosul greu si inecacios care persista in aer de atatea ore si care, singur, a ingrozit atatia oameni (…).

Doar 50 de metri mai jos, aerul e infect, iti provoaca ameteala si trebuie sa bei apa neincetat ca sa indepartezi praful ce-ti inunda gura. Ceva imi atrage atentia. Asa cum remarcasem si inainte, coborand din Queens inspre Times Square, orasul pare pustiu. Agitatia de altadata a disparut complet, iar multimile galagioase care inundau pana mai ieri strazile din jurul pietei, cavalcada nebuna de masini si autobuze nu mai sunt acum decat o amintire. O liniste mormantala a pus stapanire pe „orasul care nu doarme niciodata”. Nici macar cersetorii si vagabonzii care altadata erau prezenti la colturile strazilor nu te mai trag de maneca pentru a le da 25 de centi sau paharul de Pepsi pe care il tii in mana (…).

In cateva minute ajung la coltul dintre strada Fulton si Broadway. Vad o multime imensa de pompieri, voluntari si politisti ce se agita neincetat, in timp ce fotografii si reporterii, cu masti, baticuri sau bucati de tifon pe fata, iau interviuri si trag cadru dupa cadru. Intr-o parte, zeci de masini de pompieri, de ambulante, buldozere si camioane stau pregatite de interventie. Toata noaptea am vazut camioanele facand zeci de curse pentru a transporta molozul si masinile contorsionate ce blocheaza zona. Observ agitatie intr-un punct si ma reped intr-acolo. Aproape 20 de pompieri si politisti, multi dintre ei de nerecunoscut sub praful si murdaria ce le acopera fata, stau grupati in jurul unui damb de nisip, fier si sticla. Unul dintre ei, despre care un coleg imi spune ca a fost printre cei care au reusit sa slaveze doi politisti blocati sub daramaturi si care au lansat apeluri de ajutor prin intermediul telefoanelor mobile, imi arata cu mana ceea ce pare a fi tocul de la un pantof ce iese din moloz. Oamenii se grabesc sa scoata victima dintre daramaturi, insa sperantele sunt inutile. Femeia e moarta. Nimeni nu scoate un cuvant.

Dupa cateva momente, oamenii se apuca din nou de treaba. Multi dintre ei sunt aici de peste 15 ore si refuza sa renunte (…).

Ma gandesc ca intreaga agitatie de aici contrasteaza enorm cu restul atmosferei din oras, ce pare pustiu si tacut, asemenea unui supravietuitor al apocalipsei.

Privesc inca o data locul in care, pana acum, au fost declarati aproape 500 de morti. Ma reintorc pe Broadway. In fata Primariei din oras, pe bancile din parc, pompieri si politisti stau intinsi pe iarba sau pe banci, cu figuri extenuate, ingandurate. Unul dintre ei doarme si si-a acoperit fata cu un ziar. Ma apropii si vad ca e „Daily News” de azi, cu un titlu ce reproduce perfect momentele de panica de dupa atac: „E razboi!”

Ziua cand vorbele plang (vineri, 14 septembrie 2001, ziarul „Curentul”):

„Privesc fotografiile lipite pe toata fatada de la Spitalul Bellevue, pe stalpii din jur, pe masinile parcate in fata cladirii. Sunt mii si mii. Imagini ale unor femei si barbati, de toate varstele, multi dintre ei zambind aparatului, in timp ce-si imbratiseaza copiii, fac semne prietenoase sau pur si simplu privesc stingheri undeva in zare. E trecut de miezul noptii si nici unul dintre cei stransi in fata imensei cladiri din Manhattan nu da nici cel mai mic semn ca vrea sa plece acasa. Fiecare are in mana o fotografie a celui disparut, pe care o arata disperat celui de langa, desi stie foarte bine ca si acela e in aceeasi situatie ca si el: isi cauta mama, logodnicul sau copilul. Cineva incepe sa cante „Imagine” a lui Lennon si, ca la un semnal, oamenii isi dau mainile.

La inceput timid, cantecul se aude tot mai tare, iar multimea de lumanari aprinse arunca lumini stranii asupra fetelor ingandurate. Cineva flutura un steag national instelat, in timp ce o fetita cu un urs de plus in mana continua sa-si intrebe mama: „Cand o sa se intoarca, tati imi va cumpara si pe Barbie?’

Ma apropii de una dintre femei, o doamana trecuat de prima tinerete. Tine in mana poza unui tanar in costum de abslovent, cu trasaturi frumoase, distincte. „E fiul meu, Darryl, functionar la May Davis Group”, spune ea si lacrimi mari ii acopera obrajii. „Lucra in Turnul 1 si, imediat dupa ce avionul a lovit cladirea, m-a sunat acasa. Mi-a spus: Mama, sunt la atejul 101. E fum peste tot si nu stiu ce sa fac”. Un plans isteric incepe sa domine femeia, care are fata desfigurata de oboseala. „M-a sunat a doua oara sa-mi spuna ca ma iubeste si ca sa am grija de mine”, mai adauga ea, inainte sa se prabuseasca pe trotuar, intr-o criza ce provoaca fiori celor din jur (…).

In urma cu cateva minute ne aflam la World Trade Center, dupa ce un coleg ne sunase plangand. Vad si acum cum am fugit pe strazi in jos, cum am auzit de departe strigatele de oroare si disperare. Ajunsi la fata locului, ne-am oprit ingroziti. In locul in care functiona triajul de la WTC, o gramada de corpuri, de bucati de cadavre iesea dintre daramaturi. Peste tot erau fasii de piele, sange inchegat, iar multimea de portofele, de computere, de poze arse cu copii razand se amesteca cu nisipul si sticla. Iar peste toate, bineinteles, mirosul acela infect si fumul gros de la cladirile ce inca mai fumega. „Aduceti sacii, vreau sacii!”, striga unul dintre pompieri. Nu realizez prima oara, insa apoi vad sacii rosii in care incep sa fie adunate cadavrele. In chiar imediata vecinatate, camioane frigorifice uriase asteapta sa fie incarcate. E o imagine terifianta si multi dintre pompieri, veterani ai departamentului sau participanti activi ai Razboiului din Golf, nu-si pot stapani lacrimile (…).

Ma uit la ceas. E trecut de sase dimineata si orasul incepe sa se trezeasca la viata. Fumul inca se ridica din partea in care s-au prabusit cladirile. Spre deosebire de zilele trecute, astazi sunt mult mai multi oameni pe strada. Multi dintre ei nu mai au fetele incrancenate si unii dintre ei chiar zambesc. Pentru prima oara vad ca in apropiere de strada Hudson, unde barajele Politiei impiedica accesul, se deschid terasele. „Trebuie sa mergem inainte”, imi spune unul dintre chelnerii de la un restaurant italienesc, adaugand ca „\e singura noastra sansa sa le dovedim ca suntem mai puternici decat ne cred ei”. Ii dau dreptate, insa nu pot sa-mi sterg din minte tragediile care au loc in acest moment la doar cateva strazi distanta. Vad pompieri ce mananca trantiti pe trotuare, femei cu sorturi ce-mi amintesc de tarancile noastre ce scot mancarea aburinda din vase mari si le-o ofera. Urc pe Broadway printre oamenii care se grabesc spre birouri, printre politisti ce se uita atent la noi. In Times Square, pe cladirea de la Warner Bros, un afis imens anunta viitoarea premiera cu Schwarzenegger. E imaginea unei explozii, a unui pompier ce urla si un titlu ce-mi da fiori: Victime colaterale”.

Revenirea la viata (sambata, 15 septembrie 2001 – duminica, 16 septembrie 2001, ziarul „Curentul”):

„A fost la inceput doar un gest spontan. In apropiere de cladirea hotelului Millenium, chiar langa locul dezastrului, cativa pompieri au ridicat un steag instelat pe uriasa gramada de moloz ce domina zona. Au vrut sa arate ca, in ciuda mortii care domina totul in jur, spiritul le este inca viu si viata merge inainte. Ca la un semnal, altii le-au urmat gestul. Politisti cu masti pe fata, muncitori constructori cu hainele acoperite de praful murdar, asistente in costume albastre si verzi, toti si-au prins steaguri la revere sau si le-au infasurat in jurul gatului. Chiar si cainii din echipele de salvare, ale caror labe sangereaza din cauza taieturilor si ai caror ochi umezi, epuizati, privesc agitatia din jur, au prinse la gat esarfe albe, rosii si albastre (…).

O mare de steaguri instelate se revarsa de la geamurile cladirilor din jur, in timp ce afise mari, pe care oamenii si-au scris gandurile despre tragedie si solidaritate umana, stau agatate peste tot. In apropiere de Canal Street, cineva a scris pe un zid „Dumnezeu binecuvanteaza America”, iar literele mari, rosii, parca sangereaza. „Impreuna ramanem uniti”, vad asternut pe o bucata mare de carton, alaturi de poza uneia dintre victime, un lucrator de la Cantor Fitzgerald Securities, despre care citesc ca se afla la etajul 101 al Turnului de Nord, adica acolo unde moartea a lovit prima oara…

E dimineata devreme in New York si orasul se trezeste la viata. De cateva ore, ploaia a inceput sa cada in valuri mari si grele peste strazi, iar tunetele si fulgerele se aud necontenit. E racoare si ma gandesc ca, la doar cateva strazi distanta, oamenii continua sa caute disperati semne ca sub daramaturi mai exista supravietuitori (…). Acum realizez si eu ca, spre deosebire de ultimele zile, imaginile par schimbate in zona pe care am batut-o de atatea ori in cele aproape 72 de ore de la dezastru.

Desi e doar 7 dimineata, e plin de oameni, de femei cu copii de mana, de functionari la costum si cu genti diplomat, de adolescenti cu saci colorati in spate ce se indreapta, grabiti, spre scoala (…). Sunt mii de oameni pe bulevardul mare, cu trotuarele late, iar masinile inunda cele sase benzi perfect trasate (…).

E aproape 8.30 la New York si acum orasul s-a trezit de-a binelea. Daca n-ar fi amintirea tragediei care a lovit orasul marti, ai spune ca nimic nu e diferit fata de o zi obisnuita. Oamenii se grabesc spre birouri si scoli, spre firme. Spre viata. Pare ca nimic nu s-a intamplat, ca nimic nu le-a schimbat complet existenta in urma cu cateva zile. Doar in sudul cartierului, in Districtul Financiar, izolat ca o insula lovita de ciuma, cativa oameni curajosi se lupta cu ploaia, cu frigul si daramaturile pentru a-i salva pe cei despre care se spera ca inca se agata de viata”.

Linistea dinaintea furtunii (luni, 17 septembrie 2001, ziarul „Curentul”):

„Vazut dinspre New Jersey, orasul isi arata ranile hade. Fumul alb si gros inca se ridica in partea de sud a Manhattanului, in timp ce in locul unde pana marti se ridicau mandre cele doua Blocuri Gemene este un spatiu gol, imens. „Este ca o dantura fara dintii din fata”, imi spune soferul si ii dau dreptate. Sunt cinci zile de la tragedie, insa acum realizez mai bine ceea ce multi s-au grabit sa spuna imediat dupa ce turnurile s-au prabusit la pamant, devenind o gramada de piatra, fier si sticla innegrita: „New Yorkul nu mai e la fel si niciodata nu o sa mai fie ca inainte” (…).

Sunt impreuna cu doi colegi de la „Newsday”, iar tinta noastra finala este Pemberton, un orasel aflat la 120 de km de New York. Mai multe informatii primite in ultimele ore ne-au determinat sa uitam pentru moment de munca titanica a celor care incearca sa descopere viata printre ruinele de la Wolrd Trade Center si sa verificam daca, intr-adevar, „America se pregateste de razboi”.

Parca aud si acum vocea unuia dintre cei care m-au sunat ieris seara: „La McGuire (n.red. baza aeriana aflata la circa 30 de km de Trenton) e o agitatie de nedescris si pun pariu cu tine ca nu e doar din cauza venirii lui Bush” (…)

Pe langa noi, camioanele mari, cu prelata, pline de rezervisti si soldati, se scurg spre baza ascunsa dupa multimea de copaci. Soferul ne sugereaza sa ne strecuram pe alt drum, insa scenariul se repeta: acelasi baraj cu soldati, aceleasi negocieri inutile, acelasi refuz. Michael are atunci o idee. Incepe sa-l chestioneze direct pe locotenentul negru care ii comanda pe soldati: „E adevarat ca suntem in alerta”, spune el. „Oamenii au primit ordin la baza si asta se intampla peste tot in tara”, mai adauga el, insa refuza sa ne spuna cati soldati sunt inauntru. „Te simti pregatit de un eventual razboi?”, il intreb eu, iar negrul ma priveste direct in ochi, mirat. „Sunt soldat si asta mi-e meseria”, spune el raspicat (…). „Ce se intampla insa cu sustinerea americanilor?”, il chestionez eu si-mi reamintesc ca peste tot in oras, fie in fata Armurariei, fie in Central Park, oamenii care s-au adunat sa aprinda lumanari s-au manifestat pe fata impotriva atacarii altor tari. „Nu e nevoie ca alti americani sa fie ucisi in Afganistan sau aiurea”, imi declarase o femeie aseara in fata statuii lui Washington din Union Square, in timp ce in mana tinea un carton pe care scriseses: „Un ochi pentru ochi faca intreaga natiune oarba” (…).

In acest moment, zaresc din nou orasul. Norul de fum e tot acolo, parca nemiscat, iar barjele ce transporta molozul si fierul strans de la World Trade Center se indreapta una dupa alta spre New Jersey. Oprim masina si coboram sa fotografiem privelistea. Orasul, de departe, e complet mut. O liniste totala il invaluie si mi se pare ca tacerea sa e un semn al furtunii care se apropie”.

Sperante inutile (marti, 18 septembrie 2001, ziarul „Curentul”):

„Privesc hartia cu cifrele reci: peste 180 de morti, aproape 5.000 de disparuti, 2.500 de raniti. In jurul meu, intreaga cladire a Armorariei din Manhattan, aflata pe Strada 26, este acoperita de afise cu imaginile celor care nu au mai ajuns marti acasa. Aceleasi chipuri zambitoare, pline de viata si optimism, au fost lipite pe stalpi, pe parbrizele masinilor, pe cabinele telefonice si vitrinele magazinelor care impanzesc zona, adica oriunde s-a gasit un spatiu gol (…).

La aproape sapte zile de la tragedia carea a lovit orasul, multi mai spera ca printre gramezile de nisip, de fier inrosit si sticla topita se afla oameni ce inca asteapta sa fie scosi la lumina. La viata. Cu doar doua ore inainte, strabateam pe jos strazile din sudul cartierului, acolo unde cladirile au fost transformate in ruine negre, grotesti. E ca o scena dintr-un razboi, cu case prabusite, cu fiare contorsionate si carcase de masini ce inca mai blocheaza drumul, cu copaci carbonizati. Fata de ultimele zile, peisajul e insa mult schimbat.

Muncitorii au reusit sa degajeze o parte impresionanta din zona, iar zgomotul masinilor ce lucreaza in acest loc te asurzeste. Sunt sute de camioane si buldozere, de macarale si excavatoare, iar miile de oameni se agita precum un musuroi urias de furnici. Poti vedea pompieri cu haine fosforescente, politisti cu masti uriase pe figura, muncitori constructori cu manusi mari si steaguri prinse la casca, toti ingramaditi in acest spatiu dezolant si infricosator cautanad viata (…).

„Suntem din Compania 25, de pe Strada 77”, imi spune unul dintre pompieri, care are mici taieturi pe fata osoasa. „O nimica toata”, spune el aratandu-si ranile, „caci adevaratele tragedii sunt afara, sub gramada de moloz”. Ceilalti clatina din cap, aprobandu-l. Il intreb cum merg lucrurile afara. „Tot mai greu, fiindca fiecare minut trecut e unul pierdut”, spune el incet. „Macar pe unul daca am fi reusit sa-l scoatem viu, insa de miercuri n-am mai gasit decat bucati de corpuri”, il aud spunand. „Compania noastra a ajuns printre primele aici si ne-am repezit sa evacuam lumea imediat dupa ce Turnul 1 a fost lovit”, intervine un pompier ce bandajeaza labele din fata ale cainelui sau. „Am pierdut noua oameni, pe cei mai buni”, adauga in timp ce catelul, un Rotweiller cu ochii ca doua mure mari, scanceste incetisor. „A fost apoi si ploaia de vineri, iar acum se face tot mai frig”, spune omul si vad ca pe ambele maini si-a scris cu vopsea albastra numele si numarul de telefon. „In caz ca se intampla ceva, vreau ca sotia sa afle”, se explica el (…).

Ne apropiem de locul unde s-au strans deja zeci de salvatori. Minutele trec greu. De jos se aud strigatele pompierilor ce incearca sa-i localizeze pe oameni. E inutil insa. Dupa jumatate de ora, plini de praf si cu lacrimi in ochi, pompierii ies la suprafata. „Degeaba, sunt toti morti!”, spune un constructor de langa mine, un hispanic inalt si cu tenul inchis, a carui casca alba ii este trasa adanc pe cap. „E un cosmar din care am crezut ca ne putem reveni”, sopteste Juan Ortiz, „insa nu e vis si noi suntem tot treji”. Ma uit in jur. oamanii lucreaza parca mai incrancenati, mai decisi (…). Pe langa noi, pe Broadway, sute de oameni la costum se indreapta spre Wall Street ca la o defilare. E aproape 9 dimineata si, peste cateva minute doar, americanii incep o noua zi de munca”.

Al doilea aparat loveste Turnul de Sud (preluare ABC):

Dupa tragedie, afacerile (miercuri, 19 septembrie 2001, ziarul „Curentul”):

„Sunt sute de oameni pe Wall Street. La fel ca si luni dimineata, cand se indreptau spre cea mai mare bursa din lume, aproape toti poarta masti pe fata, in timp ce in maini tin strans drapele instelate. Aerul e la fel de greu si inecacios, insa oamenii nu se intorc din drum. Cei mai multi sunt la costum, impecabili, iar defilarea lor pe Broadway in jos, printre cladirile ce inca fumega, printre carcasele negre ale masinilor, este impresionanta. Sunt brokeri, analisti sau strategi de la New York Stock Exchange sau American Stock Exchange, adica cei care compun cel mai important sistem financiar din lume. I-am vazut si ieri asteptandu-si randul la barajele de Politie ce impanzesc zona si am fost surprins de atitudinea lor detasata. Pentru multi dintre ei, martea trecuta le-a rezervat primele randuri la spectacolul tragediei, iar cateva sute din cei mai buni au pierit sub daramaturile blocurilor gemene. Astazi insa, la exact o saptamana dupa atacurile kamikaze care au socat o natiune, Bursa de pe Wall Street functioneaza datorita incrancenarii lor, a dorintei marturisite de a repune in functiune complicatul mecanism bancar american.

E marti dimineata in Manhattan si zona Districtului Financiar e o viermuiala continua. Pana in urma cu doua zile, locul era pustiu si dezolant, iar singurele fete pe care le puteai intalni erau cele ale soldatilor din Garda Nationala sau ale politistilor, cu caini postati in jurul vechilor cladiri. Astazi insa, spectacolul strazii este fascinant. Oamenii se invart incoace si incolo, discuta aprins despre actiuni si tranzactii, cativa dintre ei poarta sub brat dosare si-si agita gentile diplomat in timp ce striga in celulare: „Vinde acum! Vinde acum!”. Pe Wall Street, n-ai un loc sa arunci un ac. Micuta strada este impanzita de functionari ce se indreapta grabiti spre cladirea bursei sau citesc „The Economist”, fara sa tina cont de praful care inca domina in aerul de septembrie sau de zgomotul asurzitor care se aude din zona tragediei (…).

Ma uit pe Broadway in sus. Pe langa camioanele si buldozerele mari, murdare de praf, strecurandu-se printre paturile de campanie pe care se odihnesc pompieri si voluntari, brokerii continua sa vina spre Wall Street, intr-o revarsare care pare fara sfarsit. „Suntem inapoi, in afaceri!”, imi striga unul dintre ei si adauga ceva, insa cuvintele ii sunt distorsionate de masca cu care-si protejeaza gura. „Am spus ca le dam descreieratilor o lectie”, imi repeta el si un zambet larg, pe care il intuiesc doar sub masca alba, ii inunda fata. Si nu pot sa-l contrazic.

Asa cum se intampla peste tot in oras, americanul si-a adus aminte ca afacerile ii sunt mai importante decat orice altceva si s-a reapucat sa vanda si sa cumpere cu o frenezie extraordinara. In Times Square, in magazinele de suveniruri, reproducerile de plastic ale World Trade Center s-au vandut ca painea calda in doar cateva zile de la tragedie, iar patronii indieni s-au plans ca rezervele pe care le-au comandat n-au aparut inca, fiind blocate in trafic. Mai incolo, spre Central Park, trotuarele au fost luate cu asalt de vanzatori rusi sau chinezi, care iti ofera imagini alb-negru ale turnurilor, cu preturi ce oscileaza intre 10 si 100 de dolari. „Am vandut fotografii de peste 1.700 de dolari in doar doua zile”, imi spune unul dintre ei, un rus inalt si nebarbierit, ranjind stirb, in timp ce trage dintr-o tigara. „Si inca vom face bani buni, atata timp cat afara e cald, iar turistii se invart prin oras”, zambeste el si se repede sa faca loc unui grup de japonezi ce arata cu degetele spre fotografiile inramate. In doar cateva minute, vinde trei tablouri, a cate 75 de dolari fiecare si-l vad cum ochii ii stralucesc cand numara hartiile verzi, unsuroase (…).

Fie ca sunt analisti de pe Wall Street, imbracati in costume Armani perfecte, cu telefoane mobile si computere portabile, fie ca sunt simpli liceeni metamorfozati in vanzatori in ultimele zile sau comercianti de tablouri la mana a doua, americanii s-au reapucat de afaceri. Cu o viteza uluitoare, orasul se pune pe picioare. Nimic nu pare diferit acum fata de zilele obisnuite din lunile trecute, cand viata ii pulsa prin toate arterele, iar afacerile erau semnul invulnerabilitatii sale. Nimic nu pare diferit, poate doar fumul care inca se ridica greu in sudul Manhattanului si multimea de oameni care, de atatea zile, asteapta producerea unei minuni care nu mai vine”.

Marea de suspiciune (joi, 20 septembrie 2001, ziarul „Curentul”):

„East Village este una dintre cele mai frumoase zone din Manhattan. Cladiri vechi, pline de istorie, se randuiesc frumos pe strazile pline de verdeata, in timp ce magazinele mici, discrete, si galeriile de arta rasar la tot pasul. Doar cateva minute de promenada sunt suficiente pentru a descoperi multimea de temple hindu si sinagogi, de biserici ortodoxe sau mici moschei care exista in zona. Cartierul e imaginea clasica a amalgamului de populatii care alcatuieste in acest moment Statele Unite. Evrei, indieni, greci sau arabi traiesc de zeci de ani in aceste locuri, intr-o comunitate ce parea perfect inchegata si ferita de orice suspiciuni. Tragedia de martea trecuta a schimbat insa radical viata oamenilor din cartier, care peste noapte si-au adus aminte ca sunt de rasa si culoare diferite. Linistea a fost inlocuita cu neincrederea, ira traiul pasnic a facut loc urii.

Peste 2.000 de credinciosi, majoritatea din Bangladesh, se adunau in fiecare zi de rugaciune la Moscheea Madina din East Village. Astazi insa, nu sunt decat vreo 50 de oameni in cladirea alba, ce pare decupata din „O mie si una de nopti”. Cei mai multi dintre ei sunt tacuti, iar privirile li se plimba suspicioase incolo si incoace. Par niste oameni haituti si nu pot sa nu ma gandesc ca, in locul linistii sufletesti si a pioseniei, credinciosii din moschee sunt dominati de neincredere. Vad si acum cuvintele mari, strambe, ce au fost asternute cu vopsea albastra pe zidul cladirii. „Distrugeti moscheea!”, sta scris intr-o parte, in timp ce, langa usa de la intrare, o caricatura a lui Osama ben Laden si apelul „Afara cu arabii!” acopera jumatate din zidul proaspat vopsit (…). Trei politisti stau in apropiere si unul dintre ei imi face semn sa nu fac fotografii. „Intoarceti-va in strada”, striga el, „caci oamenii de-aici merita si ei acelasi respect”, adauga, moment in care aud din departare un urlet ce se apropie. E un grup de aproape 10 tineri, unii cu fetele acoperite de esarfe cu steagul american, ce se indreapta spre moschee, agitand pancarte si vociferand. Pe masura ce se apropie de Madina, aud deslusit strigatele antiarabe si vad chiar cum unul dintre ei isi pregateste sprayul cu graffiti ca sa mai mazgaleasca inca o lozinca pe zidul moscheii (…).

Secretarul templului, Hafiz Choudhury, imi spune ca, dupa tragedia de saptamana trecuta, „nu a fost zi lasata de la Allah in care Madina sa nu fie atacata” (…). „Oamenii se tem sa vina la rugaciune, caci au fost insultati, scuipati si amenintati cu moartea”, adauga si Shobir Ahmed, un individ mic de statura, cu tenul masliniu, despre care aflu ca este si contabilul moscheii. „Cine si-ar fi putut inchipui ca in America ne izbim de exact aceleasi lucruri de care ne temeam in tara?”, ofteaza el, dupa care imi spune „ca si noi suntem cetateni americani si iubim aceasta tara din toata inima” (…).

In zilele din urma, am vazut si eu zeci de scene cu oameni asupra carora se revarsau torente de injuraturi si blesteme doar pentru ca purtau turbane colorate. Cu femei acoperite de esarfe si care trebuiau sa se refugieze in masini de politie din cauza tinerilor ce faceau gesturi obscene. Cu batrani ce erau izolati in metrou si despre care lumea spunea ca sunt rude cu teroristii. Cu magazine ce aveau vitrinele murdare cu graffiti, cu patroni arabi batuti de cumparatori infuriati. Cu soferi de taxi ale caror masini galbene au fost zgariate, iar clientii refuzau sa se urce in ele (…).

Plec mai departe si ma gandesc la orele din urma. La momentele care au schimbat totul. Neincrederea domina in multi, insa nu cred ca va dura multa vreme. Semnele impacarii apar timid sa-si faca loc in mare de suspiciune care exista acum si nu pot sa nu ma gandesc ca, pana martea trecuta, evrei, indieni, greci sau arabi traiau in perfecta liniste in East Village, unda dintre cele mai frumoase zone din Manhattan.

Spectacolul tragediei (vineri, 21 septembrie 2001, ziarul „Curentul):

„Cardul de pescarusi albi trece pe deasupra noastra, iar sunetele lor ascutite ne sageteaza urechile. Pasarile mari si grase, cu pene unsuroare, se invart in cercuri largi deasupra vaporului, apoi dispar la orizont, spre insula. Oamenii evita sa se uite unul la altul si fiecare se grabeste sa faca ceva, de teama sa nu fie nevoit sa vorbeasca cu cel de langa el. Despre insula si goana pescarusilor spre bucata de pamant, despre sunetele pe care le scot atunci cand simt mirosul mortii. Caci in Staten Island, intr-un loc ce se numeste premonitoriu „Fresh Kills” („Vanaturi proaspete”), sute de oameni cauta de cateva zile prin gramada de moloz adusa de la Wolrd Trade Center, in cautarea nu doar a evidentelor de la locul crimei, ci a partilor de cadavru ce vor ajuta la identificarea miilor de disparuti (…).

„Bine-ati venit la Fresh Kills!”, spune unul dintre fotografii acoperiti de aparate si de genti masive, iar un ranjet ii apare in coltul gurii. Vorbele lui ne dau fiori, dar nimeni nu ezita. Intram in zona care, de cateva zile, a devenit unul dintre cele mai tragice locuri din tara. Pe o suprafata imensa, careia nu-i vad marginile, o imagine de peisaj lunar. Sunt sute de carcase de masini de pompieri sau de politie, de gramezi de nisip, de sticla si otel, iar oameni, ce par astronauti in costumele lor albe, se misca incolo si incoace printre muntii de fieraraie. Mirosul e infiorator si ne grabim sa ne punem mastile pe care ni le dau politistii (…).

Mai incolo, un alt grup de detectivi, insotiti de cativa caini, isi dau din mana in mana bucati de fier, de piatra sau de plastic, intr-un ritual ce pare nesfarsit. Dupa aproape o jumatate de ora, omul care sta la marginea sirului face un semn spre cei masati in fata unui cort de campanie. „Au mai gasit ceva!”, spune unul dintre ofiteri si se repede cu un sac spre grupul ce a amutit. E o bucata dintr-un picior si pot sa vad pantoful de lac ce inca e prins de bucata de carne innegrita. „Pana acum am gasit aproape 300 de bucati de trupuri”, ne spune William Allee, seful detectivilor ce actioneaza in zona, si adauga ca cea mai inspaimantatoare descoperire a fost aceea a unui cap de barbat. „Am gasit insa si degete, picioare, maini si zeci de bucati de carne”, sopteste el, iar oamenii din jur se uita inspaimantati unii la altii. Deasupra noastra, pescarusii tipa ascutit, iar zgomotul lor ne face sa simtim fiori pe sira spinarii.

„Desi suntem veterani ai Departamentului, abia daca rezistam la imaginile pe care le vedem cate 12 ore in fiecare zi”, ne spune un politist ce conduce un vehicul minuscul, in care stau ingramaditi sacii albi cu resturi de cadavre. „Dar suntem pregatiti pentru asta si o sa ducem la capat intreaga treaba, chiar daca va dura luni de zile”, mai spune el (…).

Vantul incepe sa sufle mai tare, in timp ce pescarusii se invart in cercuri tot mai mici si coboara incet spre insula. „Cu putin efort, treci si peste momentele aceastea grotesti”, spune pompierul si-si aprinde in sfarsit tigara. Se uita lung in zare, trage un fum puternic din Camelul alb si ne intreaba: „Stiti ce e insa cel mai greu? Seara, cand ajungi acasa, trebuie sa-ti imbratisezi copiii”.

Corespondentele au fost preluate din cotidianul „Curentul”.