VIDEO Corespondenta de la Cannes: Inca un film romanesc despre moarte straluceste pe Croazeta

Dupa parastastul lui Cristi Puiu din Sieranevada si crimele din Cainii lui Bogdan Mirica, a venit randul premierei mondiale a scurtmetrajului 4:15 p.m. Sfarsitul lumii de Gabi Virgina Sarga si Catalin Rotaru, care e in cursa pentru la Palme d’Or. Filmul e o excelenta pastila metafizica si filosofica in care Iisus i se arata unui curier anuntandu-i Apocalipsa, iar acesta nu-L crede. Selectionarea acestui prim film al regizorilor romani din peste 5000 inscrise e un miracol in sine.

Nu stiu daca Gabi Virgina Sarga si Catalin Rotaru nu mananca carne, nu injura si isi fac cruce cand trec pe langa biserica, sau totul li se trage de la faptul ca hranesc pisicile de la bloc , dar 4:15 p.m. Sfarsitul lumii, un scurtmetraj de nici 15 minute realizat in regim independent (adica pe voluntariat) e facut parca intr-o stare de gratie care a continuat si dupa ce a fost ales din peste 5000 de filme sa faca parte din titlurile care concureaza pentru la Palme d’Or.

Totul e exact ce si cat trebuie in filmul acestor absolventi de actorie la UNATC, pasionati cinefili, care si-au facut mana scriind scenarii pentru seriale de televiziune si care, ca sa fie coincidenta perfecta, au aflat ca merg la Cannes exact cand revedeau a n-a oara unul din filmele lor preferate, Vertigo, de Hitchcock.

Urmariti aici interviul video cu regizorii Gabi Virgina Sarga si Catalin Rotaru:

4:15 p.m. Sfarsitul lumii are doar doua personaje si e o poveste aproape abstracta despre intalnirea unui om lovit de soarta (fetita lui a fost violata si ucisa) cu un autostopist care pretinde ca e Iisus Hristos.

Realismul regiei, influentat de minimalismul colegilor romani consacrati, face ca evenimentul sa fie perceput de spectator in acelasi timp ca un fapt marunt si ca un moment epocal, iar acesta e imediat antrenat in joc, punandu-se in situatia soferului si intrebandu-se cum ar reactiona el daca un autostopist i-ar spune ca e Iisus, ca sfarsitul lumii are loc in 15 minute, dandu-i si niste detalii intime pe care nimeni nu le stie?

Faptul ca autorii au pregatire in actorie se vede din perfectiunea interpretarilor lui Alexandru Suciu (soferul) și Elias Ferkin (autostopistul). Daca Suciu e foarte precis in postura omului obisnuit pus in fata neprevazutului, sarcina lui Ferkin e mult mai mare pentru ca are de jucat un personaj care e sau nu Iisus.

Daca nu e Iisus (decizia e a spectatorului), cum face sa para un escroc convingator, iar daca e Iisus, cum poate sa sugereze in cateva minute greutatea care apasa pe umerii Lui? Daca s-ar da premii de interpretare in Competitia Scurtmetrajelor, Elias Ferkin ar trebui sa castige. El joaca din ochi si gaseste doza ideala de compasiune, iubire, intelegere plus un varf de ironie pentru conditia umana pe care presupunem ca le are Iisus.

Dar de unde stim noi cum arata si cum vorbeste Iisus? Sau daca vorbeste? Filmul e ca un diamant ale carui laturi sunt aproape infinite. Sau ca o enigma pe care n-o poti rezolva niciodata pentru ca fiecare pas iti creeaza alte probleme.

Nu ma apuc sa comentez finalul, nici nu spun care e. Daca aduci vorba despre el, regizorii si Adina Sadeanu (care produce impreuna cu Alex Tudor Suciu), iti spun imediat acelasi lucru de parca s-ar fi vorbit: “Gandeste-te bine si, daca iti vine o idee mai buna, anunta-ne! Noi n-am gasit alt final”.

Fara nici o urma de patriotism (oricum a devenit supraevaluat, suntem oameni si e de-ajuns), mi-ar placea ca acest film special sa fie remarcat si, pentru conformitate, sa devina al patrulea scurtmetraj romanesc premiat cu la Palme d’Or dupa Scurta istorie (1957) de Ion Popescu Gopo, Trafic (2004) de Catalin Mitulescu si Megatron (2008) de Marian Crisan.

Regizorii filmului au venit la Cannes impreuna cu cei doi producatori, cu actorul Alexandru Suciu (Elias Ferkin filmeaza la Bucuresti) si cu alti membri ai echipei.

Urmariti aici interviul video cu actorul Alexandru (Sandu) Suciu si producatorul Alexandru Tudor Craciun:

Ma’Rosa, noul Palme d’Or?

Speculatiile despre cine va lua la Palme d’Or sunt in toi. Variety pretinde ca a prins din zbor o barfa potrivit careia lui George Miller (presedintele juriului) si juratei Kristen Dunst le-ar fi placut American Honey, de Andrea Arnold, si ca l-ar vrea pentru la Palme d’Or.

IndieWire a sarit cu propriile pronosticuri. Topul celei mai cunoscute publicatii online a filmului independent e condus de Toni Erdmann, coproductia germano-romana semnata de Maren Ade, in vreme ce filmul lui Puiu e doar pe locul 9.

Adevarul e ca misterul ramane etans pana in ultimul moment, iar experienta ne invata ca de putine ori s-a intamplat ca gusturile criticilor sa coincida la varf cu cele ale juriului – una dintre exceptii fiind 4 luni, 3 saptamani si 2 zile, de Cristian Mungiu, care a devenit in 2007 le chouchou de Cannes inca din primele zile cand a fost proiectat – filmul despre avort, cum i s-a spus, regasindu-se la final si in topul preferintelor juriului.

MaRosa

Foto: Festival de Cannes

Dar ScreenDaily, care publica in fiecare zi cotatiile celor mai cunoscuti critici straini, fiind considerat un barometru al criticilor, nu a prins si filmul lui Brillante Mendoza, Ma’Rosa, care a fost proiectat aseara (vezi foto). Filmul filipinezului mi se pare un adversar serios al lui Toni Erdmann si e poate mai bine echipat pentru adeveni filmul-far al editiei. Cel putin pana acum.

La 10 ani dupa Kinatay, inegalul cineast filipinez revine in Competitia Oficiala cu un film rotund ca o bila care te loveste direct in plex. Tine doar o ora si 50 de minute – aproape un record fata de ce am vazut pana acum in festival -, si, sub aparenta unui documentar sau, mai bine zis, a unei transmisii in direct, urmareste aproape 24 de ore din viata unui cuplu de mici comercianti din Manila arestati pentru trafic de droguri.

Cu o siguranta extraordinara si o completa ignorare a melodramei, Mendoza descompune realitatea pe masura ce aparatul de filmat, integrat perfect intre personaje, le inregistreaza reactiile. Treptat ne dam seama ca cei doi soti vand droguri din saracie, ca politistii sunt mai corupti decat ei, ca sistemul in care traiesc nu le permite sa isi depaseasca conditia, ca cei patru copii care incearca a doua zi sa faca rost de banii ceruti de politisti ajung la randul lor intr-o spirala descendenta.

Singura lumina a filmului e faptul ca, in toata saracia si disperarea asta (politistii sunt mai amenintatori decat dealerii), alti oameni la fel de saraci le intind o mana de ajutor si le dau putinii bani pusi deoparte, dar din nou, filmul pare atat de putin interesat de reactiile pe care le produce cat de a fi o felie de viata prizata in direct incat nici nu-l absorbi prin afect.

Pana acum filmul lui Mendoza mi se pare cel mai indreptatit sa ia la Palme d’Or, fiind mai rotund, mai reprezentativ si mai percutant decat poemul discret al lui Jim Jarmusch din Paterson sau de relatia tata-fiica plasata peste relatia dintre estul Europei si Occident din Toni Erdmann.

Trailer Ma’Rosa:

Dar, asa cum exista fotbalisti care nu joaca pentru goluri, poate ca e mai bine sa nu ne tot cramponam de premii si sa luam festivalul drept ceea ce e – o vitrina, asa cum ii place lui Thierry Fremaux (delegatului lui general) sa spuna, o vitrina a celor mai bune filme ale momentului.

Vitrina

Julieta, de Pedro Almodovar, nu a fost prezentat in premiera mondiala, el a avut deja premiera nationala, deci criticii au putut afla in avans ca a fost bine primit in Spania, chiar daca nu e considerat unul din varfurile carierei lui Almodovar.

La 10 ani dupa Volver, acesta revine la universul feminin, dar adapteaza trei povestiri ale scriitoarei canadiene premiate cu Nobel, Alice Munro, deci isi recalibreaza si reduce semnificativ flamboianta care l-a facut celebru.

De fapt, povestea Julietei, mama care nu intelege de ce fiica nu mai vrea sa vorbeasca cu ea e grava si sobra, chiar daca cineastul nu se poate abtine de la marca lui cromatica (rosul care puncteaza fiecare cadru) sau sa faca din eroina la tinerete echivalentul platinat al unei vedete de muzica decat o sobra profesoara de limbi clasice, cum a gandit-o Munro.

Julieta nu face parte din lista celor mai bune filme ale spaniolului, dar e cel putin o revenire de forma dupa Los amantes pasajeros si e facut cu eleganta si empatie. Eugenia Voda imi spunea ieri ca e un film pentru mame si ca trebuie sa fii mama ca sa-l intelegi pana la capat. Hmm…Oricum, echipa de marketing a filmului ne-a facut o surpriza placuta. Azi am gasit in cutia postala un breloc reprezentand o inima pe care e desenata o barca cu doua litere, A si J, exact ca tatuajul din film.

Trailer Julieta:

Dimineata asta am vazut noul film al fratilor Dardenne, La fille inconnue, in care Adele Haenel intepreteaza rolul unei doctorite care porneste in descoperirea identitatii unei prostituate ucise. Belgienii se misca cu multa precizie in interiorul a ceea ce ar putea fi un film de gen daca n-ar reverbera peste rame datorita interesului lor deja cunoscut pentru social, scotand in evidenta en passant eroismul de zi cu zi dar si egoismul si indiferenta tot de zi cu zi al nostru, al tuturor.

Povestea e lasata cu incredere pe umerii acestei doctorite capabile si tenace care, asemeni soldatului, n-are viata personala si care, dintr-un sentiment de vina (n-a deschis dupa program, iar apoi a aflat ca fata care a sunat la cabinet a fost ucisa) incepe o investigatie pe cont propriu pentru a-i afla macar numele ca sa-i poata anunta familia.

Clip La fille inconnue:

Sper ca juriul sa fie mai sensibil la jocul sobru si discret al acestei tinere actrite care iti ramane-n cap dupa ce iesi din sala decat la one-woman-show-ul Soniei Braga, putin scapat din mana de Kleber Mendonca Filho (cineast brazilian care e critic de film la baza, il vedeam pana acum in festivaluri) in Aquarius.

La fille inconnue

Foto: Festival de Cannes

Coplesit parca de personalitatea actritei, Filho construieste in jurul ei o povestea clasica, nespectaculoasa despre o femeie vaduva, fost critic muzical, care lupta sa-si pastreze apartamentul din cladirea de unde toata lumea s-a mutat pentru a face loc unui complex imbiliar modern.

Ciocnirea a doua lumi e metabolizata de jocul Soniei Braga cu aplombul cuiva care joaca o carte asteptata foarte mult timp, iar faptul ca spectatorul percepe asta il decupleaza cumva de la poveste.

Clip Aquarium:

Din programul zilei de maine, spicuim intrarea in scena a lui Cristian Mungiu cu Bacalaureat, dar si proiectia celui de-al doilea scurtmetraj romanesc din Selectia Oficiala, Toate fluviile curg in mare, de Alexandru Badea. Revenim.