VIDEO Corespondenta de la Cannes: Le plat du jour – Eastwood si Haneke
Niciodata de cand vin la Cannes, de 13 ani, n-am prins o editie mai imprevizibila. Dar cozile la intrarea in sali sau proiectiile intarziate – ambele din ratiuni de securitate, sunt echilibrate de sansa de a vedea legende vii ale cinemaului. Clint Eastwood, de pilda, pentru al carui masterclass s-a facut o coada interminabila cu o ora si jumatate inainte de incepere. In schimb, unul dintre cele mai asteptate filme din festival, „Happy End”-ul lui Michael Haneke, a fost huiduit de unii jurnalisti la finalul proiectiei. E greu cand ai deja doua trofee la Cannes. Trebuie sa confirmi de fiecare data.
Inainte sa vin la Cannes am recitit din cartea fostului director al festivalului, Gilles Jacob, „La vie passera comme un reve”, un fragment demn de un film. In 1994 Jacob era in Los Angeles cu treaba si si-a dat intalnire la un pranz cu Clint Eastwood. La un moment dat lucrurile au inceput sa se precipite – un caine a inceput sa urle, tacamurile si farfuriile au inceput sa tremure, iar Gilles Jacob si-a dat seama ca e cutremur.
„O sa mor langa Clint Eastwood”, si-a zis. Eastwood a continuat sa vorbeasca imperturbabil, in vreme ce lui Jacob ii venea in cap o amintire din scoala primara cand s-a dus odata cu lectia nefacuta si repeta in cap: „Pas moi! Pas moi!”, in timp ce profesoara rasfoia catalogul. Inevitabil, si-a auzit numele:”Jacob”.
A incercat sa isi pastreze calmul in fata lui Eastwood si, cand nebunia aia cu oameni speriati si copii care plangeau s-a terminat, s-a auzit o singura voce, a lui Eastwood, spunand calm: „Check, please!” Evident, toata lumea a inceput sa aplaude si sa rada, iar spaima s-a dus.
Nu mi-a placut Clint Eastwood prea mult pana cand n-am citit paginile astea, si am venit la Cannes cu speranta ca voi reusi sa inteleg cat de putin din personalitatea acestui tip cool care in filmele in care a jucat a impus un tip de personaj care ii semana foarte mult. Un tip stapan pe sine, sobru dar cu un tip special de umor. Categoric, persoana ideala alaturi de care sa mori intr-un cutremur.
Clint Eastwood si-a facut aparitia in sala intr-un costum de blugi, camasa alba si pantofi sport. Un barbat inca bine, la 86 de ani. Am inregistrat primirea pe care jurnalistii din sala Bunuel i-au facut-o. Nici la Sophia Loren nu s-a aplaudat in nestire.
Iata proba:
Ma rog, nu erau chiar numai jurnalisti in sala. Era si Kevin Tsujihara, CEO-ul Warner Bros, pentru ca ieri, 20 mai, „Necrutatorul”/”Unforgiven” a fost prezentat in Cannes Classics, in copie restaurata.
Eastwood era cool si sexy si parea dispus sa se lase tras de limba, dar cel care a condus discutia, criticul American Kenneth Turan de la Los Angeles Times, n-a stiut sa-l faca sa vorbeasca. Intalnirea a durat mai putin decat de obicei, in jur de o ora, lipsind obisnuitele secvente din filme pe marginea carora discutia se leaga mult mai firesc, precum si intrebarile din public. Ma intreb daca insusi Eastwood n-a impus o durata atat de mica.
Mai jos, un fragment de la inceputul discutiei:
Discutia a plecat de la „Unforgiven” si a continuat cu inceputurile lui Eastwood ca actor. Cand era la scoala, profesoara l-a pus sa joace rolul prostului intr-o piesa, dar era terifiat la ideea ca trebuie sa urce pe scena. Pentru ca piesa era foarte proasta, cumva a fost amuzanta, s-a aplaudat, dar Clint a spus: „Sa nu-mi mai cereti sa fac asta vreodata.”
Dar s-a inscris singur in timpul colegiului la un curs de actorie pentru ca acolo mergeau cele mai frumoase fete. „Not very professional”, zice.
Iata mai jos cele mai interesante lucruri spuse de Clint Eastwood la masterclass-ul din 21 mai 2017:
„Prin 1958-59 am fost angajat ca actor la CBS – aveam deja si un agent, si intr-o zi acesta mi-a spus ca as vrea sa merg in Italia sa joc intr-un remake dupa un film japonez. Aveam niste zile libere de la show-ul TV in care jucam si as fi preferat sa merg la pescuit. Dar cand am inceput sa citesc scenariul, am exclamat: <> Stiam filmul lui Kurosawa, imi placuse. Sergio Leone l-a facut cu un buget mic, de 200 000 de dolari. In anii urmatori, cu fiecare nou film facea rost de tot mai multi bani pentru urmatoarele.”
„Cand am regizat primul mei film, Play Misty for Me, nu intelegeam de ce producatorul era asa relaxat, dar agentul mi-a spus pe urma ca i-a pus in vedere ca nu ma va plati pentru el.”
„Dirty Harry a aparut la inceputul perioadei de corectitudine politica. Azi de ucidem unii pe altii in numele corectitudinii politice si nu mai avem umor, dar cand am facut filmul sa ucizi raufacatori era visul oricarui copil.”
„Pentru mine Bronco Billy e un film capra-esc. Frank Capra nu mai era prin zona sa-l regizeze, asa ca l-am facut eu.”
„Cand am citit prima data cartea Brigdes of Madison County (n.red. sala incepe sa aplaude) mi s-a parut ciudata. Prima data nu m-a dat pe spate, poate si pentru ca povestea era spusa din punctul de vedere al barbatului, dar cand am decis sa povestesc din unghiul femeii, a devenit mai inreresant. Nici lui Meryl nu-i placuse cartea initial, dar scenariul da. (…) Da, a fost ok sa lucrez cu ea (n.red. sala rade.). A fost bine.” (n.red. in sala se chicoteste, pentru ca Meryl Streep l-a certat public pe Eastwood pentru ca a votat cu Trump.).
„Despre romanul Mystic River (n.red. de Dennis Lehane) citisem in USA Today si ma impresionasera detaliile povestii. Asa am ajuns sa citesc cartea si apoi foarte repede am achizitionat drepturile si am intrat aproape imediat in productie. Warner Bros n-a fost prea incantat la inceput.”
Am fost de mai multe ori la Festivalul de la Cannes si nu am castigat nici un premiu, dar nu sunt suparat. Cand am fost in juriu (n.red. in 1994 a fost chiar presedintele juriului), am vazut ca toti cei sase-sapte oameni aveau fiecare alte gusturi asa ca am inteles ca e foarte greu sa placi la toata lumea.”
„Sper ca sunt un regizor cu care se lucreaza usor. E mai usor sa treci de la actorie la regie pentru ca intelegi mai usor actorii cu sensibilitatile lor.”
„La mine e liniste pe platou, nu exista un assistent director care sa urle: <>, si sa fie el singurul cel care urla. Cand am fost o data la Casa Alba, am vazut un agent Secret Service care vorbea in casti aproape fara sa se auda si de atunci am facut si eu asa pe platou. Ma rog, ma mai enervez uneori, dar trebuie sa te concentrezi, altfel <>.”
„E important sa ai incredere in instinct. Uneori instinctul e mai puternic decat intelectul, deci daca ai noroc de un instinct bun, e bine sa tii cont de el.”
„Cateodata imi e dor de actorie, dar nu prea mult. O sa revin intr-o buna zi si la ea.” (n.red. Cu o seara inainte spusese ca poate o sa mai regizeze un western.).
„Daca un proiect nu iese, you move on. Nu cred ca e bine sa ai regrete.”
„Am vazut asa putine filme in ultimii ani, mi-e teama ca nu pot spune ce regizor mi-a atras atentia. Insa mi-ar placea sa revad filme vechi, Sunset Boulevard sau Double Indemnity, pentru ca imi place Billy Wilder.”
La intrebarea vi se intampla sa va ganditi ca ati plecat de la o copilarie plina de lipsuri si ati ajuns aici:”Ma gandesc ca poate n-ar trebui sa ma gandesc. E o vorba in golf: <> E nevoie de noroc si eu am avut de cateva ori, dar trebuie sa inveti sa bagi capu-n piept si sa nu-ti fie frica atunci cand lucrurile nu merg.”
„Cand n-o sa ma mai simt bine facand filme, n-o s-o le mai fac.”
„Sa te iei prea mult in serios e cel mai periculos lucru de pe lume.”
(Sper ca ultima fraza i-a spus-o si lui Donald Trump.).
Happy End
Michael Haneke nu stia ca mai exista un film care se numeste „Happy End” si ca el e regizat de Radu Potcoava. Nu-mi vine decat sa fac glume pentru ca filmul nu a fost chiar ceea ce asteptau jurnalistii care s-au calcat pe picioare sa intre in sala Debussy. A se intelege ca nu e chiar filmul care sa-i aduca lui Haneke al treilea la Palme d¬or (dupa „Das weisse Band” si „Amour”).
Proiectia de seara a inceput din nou cu intarziere, dupa ce cu o seara inainte incepuse cu o ora mai tarziu din cauza unui bagaj suspect (cineva isi uitase o geanta in sala Debussy), drept pentru care ne-au impins pe trotuarul de vizavi si au adus doi caini sa adulmece sala. Asta fara sa ne spuna de ce trebuie sa asteptam. N-au gasit nimic, dar au existat jurnalisti care, de teama unui atentat, au plecat.
Haneke adanceste tema mortii din „Amour” , dar muta tragedia camerala de la un cuplu intr-o familie burgheza, aratand ca in societatea moderna diferentele dintre clasele sociale sunt osificate si sugerand ca elita conducatoare contine inauntrul ei germenii autodistrugerii.
In centrul actiunii e o familie burgheza franceza formata dintr-un cap de familie bolnav de Alzheimer si plictisit de viata (Jean-Louis Trintignant), fata lui (Isabelle Hupper) care conduce afacerea, fiul chirurg (Mathieu Kassovitz) si doi nepoti (unul alcoolic si deprimat, si o fetita care isi ucide hamsterul cu antidepresivele mamei in prologul filmului alcatuit din live-uri telefonice si mesaje).
Tabloul se leaga mai greu pentru ca dupa momentul de deschidere – un accident pe un santier, urmeaza o succesiune de tablouri fara legatura aparenta intre ele. Austriacul e in elementul lui cand expune amoralitatea personajelor . Chirurgul care isi inseala a doua nevasta nu se considera in nici un fel culpabil cand fiica il acuza ca nu iubeste pe nimeni – nici pe mama ei pe care a parasit-o, nici pe actuala sotie pe care o inseala mai ales virtual cu o violoncelista, nici pe ea, fata lui.
Nu toata familia e asa, desi toti sunt tarati intr-un fel sau altul. Trintignant are un rol mai degraba viscontian, de mare burghez sastisit de tot si mai ales de sine, care incearca sa fuga de acasa si sa-si ia viata cu orice ocazie pentru ca stie ca lumea lui s-a terminat.
E o placere sa il privesti jucand pe actorul ca face 87 de ani in decembrie – si personajul lui e pana la urma cel mai uman din film, mai ales ca povesteste intr-o scena cum a avut grija de sotia sa bolnava si cum a sufocat-o cu o perna (aluzie ghici la care film?, desi nu e genul lui Haneke sa faca astfel de glumite).
„Happy End” nu are profunzimea si umanitatea lui „Amour”, inteligenta rece a lui „Cache” sau acuitatea psihologica din „La Pianiste”, ci se instaleaza intr-o zona de semi- satira , semi-drama care poate nici lui Haneke nu-i era foarte clara. Exista un soi de umor negru care apare la finalul filmul si care, judecand dupa rasetele jurnalistilor, ar fi putut fi exploatat mai des.
E scena in care Trintignant fuge de-acasa in scaunul cu rotile si se rataceste intr-un cartier marginas. E un lung travling, intre aparat si personaj trecand tot felul de masini. E foarte mare galagia si, cand personajul se opreste sa discute cu niste oameni, nu-i auzim vorbind. Senzatia mea e si Haneke a ramas la distanta de propriile lui personaje.
Si mai sunt si refugiatii pe care ii introduce ca pe un ingredient obligatoriu la nunta eleganta de la final. O gramada de filme programate anul acesta la Cannes vorbesc intr-un mod sau altul despre imigranti. De fapt, da, ei sunt o realitate a lumii de azi si Haneke a simtit nevoia sa arate ca, asa cum imigrantilor din film li s-a adus o masa si au fost invitati sa manance impreuna cu bogatii, acest soi de ipocrizie e de fapt ceea ce se intampla pe scara mai mare.
Asteptand sa intru la masterclass-ul lui Clint Eastwood si discutand cu un jurnalist olandez, am spus ca Haneke nu poate face filme proaste. Olandezul m-a completat: „Poate face in cel mai rau caz filme ok, dar nu proaste.” Ei bine, „Happy End” e un film ok. Poate gresim noi sa-i cerem numai filme de Palme d’or.
Fragment din film:
Happy End a fost achizitionat si va fi distribuit in Romania de Independenta Film.