VIDEO Cronica de film: "Blue Jasmine"

In „2 Guns” cineva rostea un adevar: „It’s not a free world, but it’s a free market”. Hal (Alec Baldwin) o stie prea bine. Finantistul inspirat de Bernie Madoff din filmul lui Woody Allen fura ca-n codru, iar cand nu mai poate si e inchis, sotia sa, Jasmine (Cate Blanchett) ajunge ca aproape sa fure pentru un codru de paine. Sau, cel putin, asa pretinde cand aterizeaza cu jachetica Chanel si bagajele Louis Vuitton la sora vitrega si cu gene mai proaste (Sally Hawkins) din San Francisco.

Dupa scanteietorul „Miezul noptii in Paris/Midnight in Paris” si inexpresivul „Din Roma, cu dragoste/From Rome, with Love”, Woody Allen face cu al 46-lea film al sau o fabula moderna despre bani. Ne arata ce inseamna sa ii ai si ce inseamna sa ii pierzi ori sa nu-i fi avut niciodata, dar prea multe nu se intampla in povestea scrisa chiar de el, al carei avantaj e faptul ca pica la momentul potrivit cand atatia pretind ca li s-a schimbat paradigma odata cu criza financiara.

Filmul se deschide (dupa clasicul generic din filmele lui Woody Allen: fond negru, jazz vechi si numele interpretilor scrise in ordine alfabetica), cu imaginea unui avion. In avion, o blonda bine imbracata (Blanchett) ii povesteste babutei de langa cum s-a cunoscut cu sotul ei, Hal, pe acordurile melodiei „Blue Moon” si cat de fascinata a fost de el.

Monologul continua la iesirea din avion, pe scara si la banda de bagaje cu detalii dintre cele mai picante (Hal o rasfata, el a invatat-o sa faca sex, si ce sex!, samd) dar cand sotul babutei apare si o intreaba cu cine vorbise, aceasta ii spune ca nu stie. Femeia a abordat-o si i-a facut capul calendar tot drumul.

Nu prea iti vine sa razi. Filmul incepe ca o satira la adresa celor cu bani, dar creste compatimindu-i si se termina indecis intre una si alta. Cam asta e tot ce ar putea tine de ideea de evolutie pentru ca nici un personaj nu parcurge vreun proces de transformare. Hal fura si e prins (oricum, filmul incepe cand el deja se spanzurase in celula.). Sora lui Jasmine flirteaza cu un barbat mai cu stare decat logodnicul ei (incercand sa se ridice la standardele surorii), dar afla ca s-a culcat cu un barbat insurat si revine la cel cu freza data cu gel, dar care o adora.

Iar Jasmine – numele ei adevarat e Jeannette, dar ea s-a „reinventat”, asa cum si-a reinventat viata odata ce a dat de bani – nu se schimba nici atat. De fapt, despre asta e vorba in film – despre imposibilitatea unora de a fi altfel decat sunt. Jasmine se adaposteste la sora pe care o „snobase” toata viata (si ai carei bani Hal ii investise si ii pierduse) pentru ca nu are unde se duce.

Iar cand cunoaste, in acea lume modesta in care ajunge, un tip stralucitor (Peter Sarsgaard) care face ca lumea eleganta din amintirile ei sa irumpa in prezent si cele doua planuri sa se intrepatrunda, iar el o intreaba de unde e, ea raspunde fara sa stea pe ganduri: „New York. Park Avenue”.

Dar adevarul e acesta: Jasmine e leftera, singura si dusa cu capul, iar Xanaxul pe care il inghite cu vodca („am o migrena”, se scuza) nu-i ia cu mana momentele de abulie cand, intoarsa in trecut, incepe sa vorbeasca singura pe strada. Aceste flashback-uri prin care aflam ce se intamplase pana in momentul inceperii filmului sunt justificate in alternanta lor didactica de faptul ca au loc in mintea eroinei care incearca sa isi dea seama de ce a ajuns unde a ajuns.

Daca aveti senzatia ca filmul nu duce nicaieri desi acele ceasului se invart, e in regula. Woody Allen isi termina demonstratia (daca a avut vreuna) in primele cinci minute. Mai degraba incearca portretul unei femei peste care plimba, fascinat, aparatul de filmat ba la stanga, ba la dreapta, ba mai sus, ba mai jos.

O vede jucand teatru in lumea careia crede ca ii apartine sau incercand sa isi puna aceeasi masca in lumea surorii, unde oamenii se poarta fara fasoane. Iar la final cineastul isi redescopera eroina neschimbata – la fel de distrusa, daca nu chiar mai distrusa decat in debutul filmului, pentru ca rememorarile o fac poate sa realizeze proportiile dezastrului, dar ii e imposibil sa-si dea seama cat de falsa ii e imaginea de sine.

Cate Blanchett a fost deja comparata in presa anglo-saxona cu interprete ale unor roluri similare din filmele lui Woody Allen: Judy Davis din „Viata lui Harry”/”Deconstructing Harry”, Diane Wiest din „Impuscaturi pe Broadway”/”Bullets over Broadway”, Maureen O’Sullivan din „Hannah si surorile ei”/”Hannah and Her Sisters” ori Anjelica Houston din „Delicte si faradelegi”/”Crimes and Misdemeanors”.

Personajul lui Blanchett, o „socialite” care incearca sa se adune de pe jos si a carei clasa decolorata de alcool iti provoaca mila, alteori dispretul o evoca uneori pe Bette Davis, iar alteori pe Joan Collins, dar majoritatea criticilor amintesc de Blanche DuBois, pe care Blanchett a interpretat-o in 2009, piesa „Un tramvai numit dorinta” fiind montata de Liv Ullmann cu Sydney Theatre Company.

Altii, mai caustici, spun ca Blanchett nu face decat sa fie Blanche DuBois. Nu am vazut montarea, dar aici Cate Blanchett face tot ce poate pe partitura scrisa de Woody Allen. E nedrept sa spui, ca Stephanie Zacharek din „The Village Voice”, ca joaca de parca ar canta la xilofon. Daca e vorba de xilofon, nu Blanchett face asta, ci Jasmine, care s-a reinventat pana la a-si sterge adevaratul eu, studiindu-se in permanenta.

Stephanie Zacharek are dreptate in esenta cronicii ei si e printre putinii care au spus – pe drept cuvant- ca filmului ii lipseste capacitatea de a revela profunzimile sufletului personajelor. De fapt, probabil ca provocarea scenaristului Woody Allen a fost sa scrie un film care sa isi livreze substanta activa prin niste fante extrem de fine, dar e, pe de alta parte, extrem de maniheist din felul in care desparte dulcele de sarat, lumea celor cu bani (superficiali, snobi) si lumea celor modesti (inimosi, sinceri), asta ducand si la personaje ori situatii stereotipe.

Povestea nu mai e de Oscar, asa cum era ceva din „Midnight in Paris”, dar interpretarea lui Cate Blanchett ar trebui sa prinda o nominalizare, dupa cum si Sally Hawkins ar putea primi una pentru rol secundar.

Ei, si dupa toate cele spuse mai sus, ce rating credeti ca a primit filmul de la Consiliul National al Cinematografiei? Este nerecomandat spectatorilor sub 15 ani!! Ce i-o fi oripilat pe membrii comisiei? Nu se vorbeste urat, nu tu sani, fese etc. Aa, am inteles: eroina le da un exemplu prost tinerilor pentru ca bea. Sau pentru ca a avut bani si i-a pierdut? Sau problema ei e faptul ca e blonda?

Nu peste multa vreme, aceasta comisie de la CNC o sa vrea sa cenzureze din nou filmele. Punem pariu?

Trailer:

„Blue Jasmine” – de Woody Allen, cu: Cate Blanchett, Alec Baldwin, Sally Hawkins, Peter Sarsgaard, Bobby Cannevale. Premiera romaneasca 6 septembrie 2013