VIDEO Cronica de film: "Doamna de Fier" si actrita elastic – Meryl Streep

Cum poate juca aproape orice, Meryl Streep i-ar fi putut interpreta cu putin machiaj si pe Dennis Thatcher, John Major sau chiar faimosul ei taior albastru. Ce e incredibil in filmul Phyllidei Lloyd – altfel plicticos – este ca actrita care nu peste mult timp implineste 63 de ani poate sa joace femei cu mult mai tinere. Ea este, de altfel, si singurul motiv pentru care filmul merita vazut.

Mai intai laurii: al treilea Oscar din cariera (si a 17-a nominalizare), al treilea Glob de Aur, al doilea Premiu BAFTA, plus ca Festivalul de la Film de la Berlin i-a acordat in februarie un Urs de Aur pentru intreaga cariera, programand o retrospectiva cu filmele sale, printre care si „Doamna de Fier”/”The Iron Lady”.

Considerata cea mai mare actrita in viata, Meryl Streep pare sa nu se mai teama de nicio provocare si da impresia ca nici un rol nu-i mai pune vreo problema. Aceasta usurinta extraordinara de a juca orice pare sa fie totusi un dat al ei. Nu a aparut in ultima vreme, ci a existat dintotdeauna in ea, fiind doar slefuit cu timpul, printr-o munca asidua.

Asemeni unui samurai, Meryl Streep s-a perfectionat incontinuu, cu sarguinta si siguranta de sine. Bravo ei!

Dar nu toate rolurile pe care le-a facut sunt memorabile (ar fi fost prea de tot, doar nu e masina.). In ultimii ani, cand deja avea un soclu sub talpi, i s-a intamplat si sa incapa pe mana unui regizor care sa fie coplesit de personalitatea ei, lasand-o sa isi construiasca singura personajul, mai ales din amintirea a ce facuse in alte parti.

Cel putin, asa se intelegea din „Doubt” (2008) de John Patrick Shanley, unde Merly Streep juca din „poignet” rolul unei calugarite, pastisand roluri precedente.

Chiar daca prezenta din „Mamma mia!” (2008) a pus-o si in posturi nu tocmai magulitoare (printre altele, vocea ei nu era in stare sa sustina melodii mai dificile gen „The Winner Takes It All”), siguranta de sine si senzatia ca se distreaza de minune au salvat-o de la ridicol.

„Doamna de Fier” este semnat tot de Phyllida Lloyd, cu care Streep s-a intalnit pe platou la „Mamma mia!”. Cu ajutorul scenaristei Abi Morgan (care a co-scris „Shame”), regizoarea da impresia ca a planuit de la bun inceput sa-i aduca un omagiu in principal actritei americane, si doar tangential personajului interpretat de aceasta, Margaret Thatcher.

Semanand (datorita pometilor) si cu Faye Dunaway, dar si (prin pronuntie si bonomie) cu Julia Child pe care a interpretat-o in „Julie si Julia”, lady „Margaret Streep” este o femeie adorabila si razbatatoare intr-o lume plina de barbati („a Lady-member of the House of Commons”).

Desi personajul e britanic, filmul englezoaicei Phyllida Lloyd e construit ca o poveste americana (si feminista) de succes, incepand cu startul dintr-o pozitie defavorizata pana la finisul foarte sus.

Mai ales succesele sunt listate, insistandu-se pe acele momente considerate mai cinematografice decat altele – alegerea in Camera Comunelor, numirea in fruntea Partidului Conservator, razboiul din Insulele Faukland, atentatul din 1984, dar si nemultumirile populatiei in fata politicii monetare promovate de guvern la inceputul anilor 80.

In ciuda prezentei lui Meryl Streep, naratiunea devine repede suficient de plicticoasa cat sa te faca sa-ti doresti sa nu vrei sa vezi chiar toata viata lui Margaret Thatcher. Nici macar artificiul senilitatii care in anii 90 (prezentul actiunii) o face pe eroina sa amestece epocile si sa invoce amintirile/flashback-urile nu are darul sa fluidizeze materialul.

Oricat de simpatic ar fi Jim Broadbent si oricat de neobisnuita introducerea lui in scena, aparitiile lui devin curand ceea ce probabil si sunt – niste cusaturi intre capitole disparate.

Opera encomiastica, „Doamna de Fier” trimite la original, dar il foloseste doar pentru a slavi capacitatea actritei de a semana cu acesta aproape la perfectie. Meryl Streep e in stare sa populeze un personaj transformandu-se in el si preluandu-i (dinauntru spre inafara) si trasaturile fizice. Nu e totul machiaj sau exercitii de pronuntie.

In lipsa unei capacitati a filmului de a-i oferi eroinei un fundal mai decis asupra propriilor intentii, adica in lipsa capacitatii regizoarei de a se hotari asupra a ce vrea „sa zugraveasca” cu filmul, Meryl Streep ajunge de cateva ori in pragul caricaturii si al cabotinismului.

Alteori e aproape geniala. Daca spectatorul e de acord cu ideea ca asista la un masterclass – si nu la un film, „Doamna de Fier” merita atentie. E aproape imposibil sa-ti imaginezi filmul fara Meryl Streep. Inca o dovada ca e facut special pentru ea.

Dar e aici ceva care miroase a statuie si a marmura. Ca sa scape de acest spectru, Meryl Streep ar trebui sa toarne acum rapid cateva filme independente, semnate de necunoscuti talentati si unde sa joace personaje cu totul diferite de ce stim. Altfel risca sa fie ingropata de vie in propria ei glorie.

„Doamna de Fier”/”The Iron Lady”, de Phyllida Lloyd, cu: Meryl Streep, Jim Broadbent, Anthony Head, Richard E Grant, Olivia Colman. Premiera romaneasca – 27 aprilie 2012