VIDEO Cronica de film: "Habemus papam" – Cu papa la psihanalist

Intr-un film nici pe departe atat de controversat cum se astepta Cannes-ul de anul trecut, Nanni Moretti ne arata un proaspat papa care sufera un atac de panica inainte de a iesi in fata multimii si de a incheia ceremonia de investitura. Michel Piccoli e extraordinar, dar filmul nu se ridica la nivelul sau, in ciuda multor momente reusite.

Dupa precedentul „Il Caimano” (lansat in Italia inainte de alegerile din 2006), in care fusese foarte acid la adresa lui Silvio Berlusconi, Nanni Moretti a lucrat mai multa vreme la un film despre papalitate. Nu putina lume presupunea ca acesta nu va omite macar aluzii la recentele scandaluri sexuale din sanul Bisericii Catolice sau ca lipsa de credinta a regizorului (recunoscuta in interviuri) va da nota dominanta.

Dar „Habemus papam” nu e un film care sa inspire controverse, deoarece e mut ca o lebada in privinta furtunilor care au zdruncinat Biserica Catolica (parca temandu-se sa nu supere pe cineva), ateismul autorului topindu-se in teama eroului de a accepta o responsabilitate pentru care nu se simte pregatit.

Nanni Moretti pare sa fi dorit mai degraba un film despre credinta, nu despre institutia Bisericii Catolice. „Habemus papam” exprima propriile sale indoieli si intrebari despre credinta proiectate pe figura emblematica a papei, care e aici personaj fictiv, umanizat tocmai pentru ca regizorul e interesat de calitatea credintei ce il face pe reprezentantul lui Dumnezeu pe pamant sa fie altfel decat ceilalti oameni.

Nu intamplator, Moretti a ales sa interpreteze rolul psihanalistului adus degraba la Vatican pentru niste sesiuni-fulger care sa-l vindece pe papa de frica si sa incheie ceremonia (conform procedurii, pana noul papa nu iese in balcon sa salute multimea, ceremonia nu e socotita incheiata iar conclavul ramane sechestrat in palat.).

Daca in mod curent un terapeut ar aplica poate o metoda de desensibilizare, punandu-l pe pacient sa se confrunte cu ceea ce ii provoaca panica, ce sa faci in cazul de fata? Cum ar putea psihanaliza, prin comparatie atat de prozaica si de ridicola chiar, sa linisteasca spaima metafizica a celui ales sa fie firul scurt al oamenilor cu Dumnezeu?

Intalnirea dintre cei doi se numara printre cele mai reusite momente din film, dar umorul ei doar sugereaza o directie pe care filmul n-o mai aprofundeaza.

Reducandu-i-se vertiginos spatiul de manevra – nu poate sa-l chestioneze pe pacient nici despre copilarie, nici despre parinti, nici despre vise, fantasme ori dorinte neimplinite, deci nu-l poate intreba aproape nimic! -, ce poate face psihanalistul? Sa-l intrebe suav si comic (o si face): „Aveti probleme cu credinta?”

Daca Moretti nu ironizeaza nicio clipa credinta, papalitatea sau Biserica Catolica, el trimite mici sageti spre psihanaliza, dupa care uita si de ea si orienteaza filmul pe un fagas neasteptat.

Expediat de psihanalist in oras, la fosta sotie a acestuia care e tot psihanalist, noul papa scapa de sub paza si evadeaza. Desi ideea fugii papei e inedita, ce se intampla pe urma nu are aerul sa dea prea multa consistenta povestii, ci doar sa ii permita lui Moretti sa construiasca niste momente memorabile – mai ales cel in care prelatii sunt antrenati intr-un campionat de volei (dupa ce inainte construise un alt moment memorabil – cel al votului.).

Dar dincolo de amprenta vizuala a acestei secvente, care e ideea? Readucerea cardinalilor printre oameni nu rezolva problemele pe care cineva le-ar putea avea cu credinta, unde esti numai tu cu constiinta ta si cu Dumnezeu.

In ciuda senzatiei ca te face sa simti ca iti ofera mai putin decat sperai si decat ar fi putut da, „Habemus papam” merita vazut macar pentru Michel Piccoli care face unul dintre cele mai bune roluri masculine din ultimii ani.

Fata de privirea posaca (probabil jucata, ca sa-si pastreze spatiul vital), pe care i-am vazut-o intr-o dimineata ploioasa de decembrie in hotelul berlinez unde venise pentru Premiile Academiei Europene de Film, Michel Piccoli pur si simplu iradiaza in film.

Nu are nevoie de replici pentru ca el pur si simplu este personajul. Felul in care isi duce corpul pana la cele mai mici celule il face sa fie pe ecran cardinalul a carui bunatate si curatenie transpar prin piele, dar care – poate tocmai pentru ca e atat de bun – e cuprins de o spaima incredibila ca nu e demn sa fie papa.

Faptul ca Michel Piccoli nu a luat Premiul de interpretare la Cannes (unde l-a luat prima data in 1980) este nedrept pentru actorul care in decembrie a implinit 86 de ani, dar vazut prin lentila filmului acest lucru e complet irelevant. Premiul lui Michel Piccoli a fost tocmai acest rol care ramane cu spectatorul mult timp dupa ce a vazut filmul si indiferent daca filmul i-a placut sau nu.

Nu stiu daca a existat vreo intentie din partea lui Moretti sau a lui Piccoli, dar actorul emana aceeasi bunatate si pare sa aiba si aceeasi statura pe care le aveau Papa Ioan Paul al II-lea. Aceste lucruri il fac sa iti fie cu atat mai drag si pentru acest lucru Nanni Moretti a reusit poate, pe alte coordonate, mai mult decat si-a propus.

„Habemus papam” – regia Nanni Moretti, cu: Michel Piccoli, Nanni Moretti, Jerzy Stuhr, Renato Scarpa, Margherita Buy. Premiera romaneasca – 3 februarie 2012