VIDEO Cronica de film: "Sa nu ma parasesti" – prea cuminte pentru un subiect atat de interesant

Ecranizare a romanului omonim al lui Kazuo Ishiguro, filmul lui Mark Romanek etaleaza o distributie foarte buna – Carey Muligan, Andrew Garfield, Keira Knightley, Charlotte Rampling, dar desi toate compartimentele par in ordine ii lipseste ceva pentru a ti se lipi de suflet. Dar tot merita vazut, macar pentru faptul ca e o productie britanica si are alt ritm decat filmele americane.

„Arma” cea mai puternica a lui Mark Romanek (americanul s-a lansat ca regizor de videoclipuri, semnand printre altele videoclipul Madonnei la „Rain” sau „Free Your Mind” cu En Vogue) e Carey Mulligan, actrita nascuta cu atata siguranta calma in ea incat face orice personaj credibil.

Mulligan o joaca aici pe Kathy H, o femeie in varsta de 28 de ani care ni se adreseaza din off si incepe sa-si povesteasca viata. Filmul e conceput ca un lung flashback, pornit din anul 1978 si terminat in anii 90. In primul capitol al filmului ne intalnim cu cei care vor deveni cei trei eroi ai povestii – copiii Kathy H, Ruth si Tommy.

Ei locuiesc intr-un pension din Hailsham condus de frigida Miss Lucy (Charlotte Rampling), unde in mod surprinzator nu sunt invatati lucruri practice, care sa le fie de folos mai tarziu, stimulandu-li-se in schimb joaca si o vaga aplecare pentru ocupatiile artistice.

Kathy il place pe Tommy, dar Ruth il seduce pe Tommy inaintea prietenei sale. Daca la inceputul filmului nu dadusem prea mare atentie cartoanelor care ne anuntau ca o descoperire medicala petrecuta in 1952 facuse posibil faptul ca oamenii sa poata trai pana la 100 de ani, vom avea momentul nostru de surprindere.

La un moment dat, una dintre supraveghetoarele de la scoala (interpretata de empatica Sally Hawkins) le spune copiilor adevarul: ei nu sunt ca oamenii obisnuiti, ci sunt clone turnate dupa „originale”, iar rostul lor pe lume este sa devina donatori de organe si sa moara repede.

Acest moment, insuficient gestionat in economia unui scenariu care flirtase foarte bine cu realitatea si nu ne daduse niciun indiciu despre faptul ca am fi avut de-a face cu o distopie (desi insistase un pic cam mult pe etapa copilariei), schimba intreg peisajul.

De aici incolo filmul evolueaza insa ca un lovestory despre un triunghi conjugal imposibil de armonizat. Ruth il tine legat pe Tommy de ea, mai mult ca sa ii faca necaz celeilalte, iar Kathy tot asteapta ca cei doi sa se desparta pentru a putea fi in sfarsit cu Tommy. Nu va apuca sa fie fericita prea mult timp.

Intriga sentimentala e inclusa in mod logic in distopie, iar scopul acestei distopii e de a arata cat de fragila si de scurta e existenta noastra. Chiar daca nu suntem clone si nu cedam organe (in mod programatic), viata noastra tot putina e, iar calea spre fericire sabotata de tot felul de piedici, acumuland mai mult sanse ratate si multa asteptare.

Scenariul da impresia ca e lipsit de un centru de greutate, asta si din pricina segmentarii temporale a actiunii si, poate, si din cauza ca s-a renuntat la material din carte din nevoia de a pastra filmul la o durata convenabila.

Insistand pe partea sentimentala si mai putin pe cea filosofica, existentiala, povestea are numai de pierdut pentru ca nu e in stare sa se sustina, in ciuda tonului nostalgic.

Filmul are insa un ritm asezat, egal, si o imagine putin stearsa si desaturata care se potriveste bine cu scenografia retro. Interpretarile sunt exact ce trebuie – cu oareşce exceptii in cazul Keirei Knightley, pe care o mai salveaza personajul ei histrionic. Insa Carey Mulligan si Andrew Garfield sunt pe cat de profunzi pe atat de modesti.

Pe Andrew Garfield il stiam din „Reteaua de socializare”/”The Social Network”, dar aici e de o sensibilitate extrema si e foarte precis in nuante. Pacat ca nu a avut un scenariu mai bun, unul care sa puna mai bine la lucru relatia dintre lovestory si partea fantastica – inumana, in loc sa dea mai multa greutate lovestory-ului.

Nu e frumos, dar nu pot sa nu ma gandesc (daca tot s-a nimerit sa ajunga amandoua la noi in acelasi timp) cum ar fi aratat „Sa nu ma parasesti” daca ar fi fost scris si regizat de cei care au facut „Hanna”, adica scris de David Farr si Seth Lochhead, respectiv regizat de Joe Wright.

Cum acest lucru e deja imposibil, nu imi ramane decat sa spun ca celor care nu au citit romanul lui Kazuo Ishiguro filmul le face pofta, sugerandu-le ca vor regasi intre randuri acel ceva care lipseste pe ecran.

„Sa nu ma parasesti/”Never Let Me Go” – de Mark Romanek, cu: Carey Mulligan, Andrew Garfield, Keira Knightley, Charlotte Rampling. Premiera romaneasca – 17 iunie 2011.