​VIDEO Tudor Gheorghe si comunistii, Boc si ouale Kinder

​Dupa ce in primavara propunea o noua sigla pentru PDL (berea portugheza Super Bock), Tudor Gheorghe a glumit din nou pe seama premierului Romaniei, intr-un spectacol desfasurat marti, 12 octombrie, la Sala Palatului. „Mi-a explicat unu’ de unde l-au gasit pe domnul Boc: dintr-un ou Kinder!” a spus artistul si a propus o seara de tangouri in Parlamentul Romaniei, perechile alese pentru dans fiind Ponta – Roberta Anastase, Olguta Vasilescu – Crin Antonescu. „Cand ii vedeti la televizor, ganditi-va cum ar dansa. Si o sa va placa enorm!”

„Doamnelor, domnisoarelor, domnilor, dau de stire din aceasta sala celebra – Guvernului Romaniei, Parlamentului Romaniei, Presedintiei Romaniei – ca institutia de cultura care sunt… rezista! De 40 de ani, cum zicea cineva, multi si putini… am schimbat doua regimuri. Si nici unul, nici altul n-au reusit sa-mi opreasca drumul meu din raspandirea culturii romane, pe care o fac din dragoste, din vocatie, din menire, din voia bunului Dumnezeu. Sunt paralel cu institutiile oficiale – regret enorm de mult! – ei cu ale lor, eu cu ale mele”, a precizat Tudor Gheorghe marti seara, in deschiderea unui spectacol de doua ore, intitulat Cavalerii Felinarelor Tarzii.

„Seara asta vine sa incheie un tablou sonor al unei perioade din istoria Romaniei de care sunt mandru, care ma face mandru sa fiu roman. De fapt, doua perioade din istoria tarii asteia ma fac pe mine mandru ca sunt roman: perioada prepasoptista, cand o seama de tineri, pe banii lor, s-au dus in strainatate, si-au facut studiile si au venit aici (acu e pe dos); si perioada interbelica, perioada pe care nu mi-o explic in nici un fel – intr-un moment de dumnezeiasca izbucnire, in toate planurile vietii sociale, a reusit sa fie sus.

Ma gandesc acum, daca nu venea nenorocitul de razboi si nu veneau vecinii de la rasarit, care ar fi fost drumul firesc al Romaniei astazi. Eram ca Spania… vorbesc prostii! Eram ca Franta, ca Anglia, Spania era nimic. Italia era nimic. Noi eram cu Germania, cu Franta, cu Anglia, tari serioase. Dar n-a fost sa fie asa.

Ei bine, spectacolul asta am spus ca vine sa incheie un tablou sonor al acelei perioade. Am facut trei spectacole cu folclor din acea perioada, am facut doua cu muzica usoara si iata-l pe al treilea. Cand o sa-mi studieze astia opera, mai tarziu, o sa realizeze: ba, asta n-a facut nimic intamplator. Tot ce am facut, a fost programat.

Nu puteam sa inchei perioada interbelica decat asa. Generatia de astazi, dar astia de tineri habar nu au ce frumosi am fost. In perioada aceea erau doua clase sociale foarte bine conturate: era o clasa de mijloc, astia care mancau pe la restaurantele Bucurestiului interbelic, fripturi, beau sprituri, muraturi, sarmale, chestii de astea si ascultau Zavaidoc. Si elitele, care mancau la restaurante de lux, unde veneau cuconeturile frumos imbracate si frumos mirositoare si domnii eleganti si rafinati si ascultau Moscopol.

In seara asta vom avea impreuna aceste doua parti, caci n-au fost deloc antagonice. Astazi, cu tot regretul, constat ca n-avem nici o clasa, suntem asa, o chestie… Elitele de astazi se socotesc in bani. Si nu cred ca atunci era vorba de asa ceva.

Bun: Zavaidoc si Moscopol. Cand venea tramvaiul de la gara si se intersecta cu Elisabeta, cu bulevardul, era statia Zavaidoc. Si vatmanul zicea: „Statia Zavaidoc!”. Si lumea incepea sa cante: „Toate lumea arde-n foc, sa bei vin de la Metoc si sa-ti cante Zavaidoc!”. Dati-mi o leguma care sa se termine in „ghe”, ca sa zici „si sa-ti cante Tudor Gheorghe”. „Ridiche”? Aiurea! „Ridighe”? Hai ca facem o licenta poetica. Sa incepem cu Zavaidoc!

Trebuie sa va spun ca am pastrat ritmul lui Zavaidoc. El niciodata nu a cantat cu taraf! El a cantat cu pian, cu vioara si contrabas. El se autointitula, cu gratie asa, „Zavaidoc – tenor roman”. Nu se considera lautar”, a explicat maestrul Tudor Gheorghe si a prezentat melodii precum Cantecul lui Zavaidoc („Multe fete ard in foc/ Cand aud de Zavaidoc”), Daca nu si nu, Aseara fusei la una, Daca ea nu ma iubeste.

„Ce drag mi-ar fi sa ascult la radio, macar o data pe saptamana, in loc de „tac cichi, tac cichi”… si o chestie de asta…”

„Aici vine primul declic. Si incepe diferenta. Fiti atenti: Zavaidoc – „Țățico, ce buze ai/ Si nu stii cui sa le dai/ Ale mele tot asa/ Hai sa-ncepem…” si direct sa spuna asta „hai sa-ncepem”… Ia fiti atenti, rafinamentul mai parsiv (de fapt tot asta-i ideea) dar iata cum canta domnul Moscopol – nu putea sa zica „Țățico!” Cum sa zici la restaurantul de lux, cucoanei aleia, „Țățico, asseyez-vous!”?” a glumit maestrul si a pornit piesa Da-mi gurita s-o sarut.

„Nu s-ar putea da o ordonanta de guvern ca in discotecile astea unde se duc tinerii si danseaza, uitandu-se in sus, mestecand ciunga, neavand nici un raport direct cu fata cu care cica el danseaza… Ca ei n-au, nu comunica… Asa, ca aia din… cum ii zice? Jedi… Star Wars! Aia de se concentrau si veneau obiectele. Dar nu se uita, asta e! Nu tu imbratisare… La sfarsit se inteleg repede, dar… Cred ca n-ar strica o ordonanta de asta: „bagati, ma, trei tangouri pe seara”!”

„Daca as putea sa va teleportez asa… in lumea aia, sa vedeti cum ar fi aratat o sala de asta cu parchetul perfect, sau cu marmura perfecta. Si domnii imbracati in negru, doamnele cu diverse culori, cu rochii elegante, ametitoare, pierdute-n tangouri lascive… Sali de astea se mai gasesc! La Parlament cred ca… Am mai fost de cateva ori si stiu: sunt niste sali splendide acolo. Ce-ar fi sa facem o seara de tangouri in Parlamentul Romaniei?

Hai sa ma distrez putin! Ce perechi as face! Cine cu cine ar dansa? Pornesc cu domnul Ponta, ca e gratios, si nu il vad decat in bratele doamnei Roberta Anastase. Multe perechi de astea splendide… Pe domnul Ion Olteanu – nu, nu! Nu-l vad dansand tangouri! Dansul in pauze – asa-mi imaginez eu – recitand din Shakespeare. Sau sa danseze calusii cu domnul Tabara, amandoi. Pe Olguta Vasilescu… cu cine? Cu Crin Antonescu, ca se inteleg. Cand ii vedeti la televizor, ganditi-va cum ar dansa. Si o sa va placa enorm! O sa radeti! Si asa radeti, da’…! Nu-s normal la cap!”

A continuat cu Noapte buna, Mimi si cu Mana, birjar, precizand: „Vedeti – elita, ce frumos spune: „Mana, birjar…” – vorba asta, usor beat asa – „du-ma…” La Zavaidoc nu era chestia asta, el vorbea cu calul direct!” – Di, di, di, murgule, di!

„Aici e o strofa pe care nu puteam s-o cant inainte de ’89. E asta: „‘deamna, murgule,-n apus/ Unde mandra mi s-a dus!” „Adica a plecat fata in vest si tu vrei dupa ea, mai, boboc! Ia stai tu aicea la munca! Slava domnului, ai unde munci!” (pe atunci chiar aveai unde munci). Nu canta nimeni chestia asta.

„Dragostea e ca si-o raie, te mananca si-n calcaie”, a mai glumit artistul prin intermediul unei piese a lui Zavaidoc si a continuat cu piese din repertoriul lui Moscopol.

„Trecem iar la elita, in lumea buna, in Micul Paris. N-am avut noroc: nu l-am prins decat pe asta”: „Te-astept diseara-n Cismigiu/ Pe-aceeasi banca unde am mai stat/ Si c-un briceag in gluma am sapat numele tau si-al meu”.

„Foarte frumos cantecul asta [Te-astept diseara-n Cismigiu, n.r.], are o nostalgie, dar are si chestia asta care personal nu ma-ncanta: o banca unde am un briceag, sa vezi, pe banca am scris „Nelu si…=love” Nu, nu! Ca n-aveau pe vremea aia, nu stiau sa scrie in perioada interbelica „love”, ca nu se purta. Cum? „Liebe”?” s-a minunat Tudor Gheorghe, auzind propunerea colegilor de pe scena.

„Esti nebun la cap! Cum sa scrii „liebe”? Sa declari unei femei in nemteste: „te iubesc”? Suna rau! „Amour”, poate. „Nelu si Mimi=amour”. Oricum, obiceiul asta a ramas si acuma, dar se cheama graffiti. Nu mai scrie cu briceagul pe banca – deseneaza pe metrou”.

„Mi-a spus unu’, de am zis ca-mi vine rau, ca lesin… Mi-a explicat unu’ de unde l-au gasit pe domnul Boc: dintr-un ou Kinder!”

Doamnelor si domnilor, suntem pe drumul cel bun! Inainte, pe timpul lui Ceausescu, cand era cel mai rau pentru tara asta, se spuneau niste bancuri de innebuneai. Dupa un timp, nu s-au mai spus decat asa, aiurea, prin reviste. Au reinceput. Eu nu le spun pe alea rele acuma, ca n-am voie, dar au inceput sa se faca bancuri. Poporul roman e viu si asta e un lucru extraordinar!

Urmeaza o parte ciudata a spectacolului, care necesita niste explicatii. Nu de altceva, dar sunt cuvinte pe care nu le mai stiti. Ei bine, dupa ’47, intelighentia romana avea doua variante: ori sa ramana in tara, ori sa plece din tara. Multi au plecat si au purtat cu drag numele de Romania. Unii au ramas in tara si aveau doua variante: ori sa fie alaturi (cu regimul nou instaurat), ori sa-si pastreze verticalitatea, demnitatea, mandria. Daca indrazneau asta, terminau la Aiud, la Gherla, la canal. Deci oamenii nu trebuie judecati in nici un fel: acest popor a fost supus unui destin istoric tragic, a rezistat si sa dea Dumnezeu sa reziste in continuare.

Moscopol a plecat din tara in ’47 si s-a stabilit in America. De acolo a cantat o multime de canticele foarte acide la adresa regimului bolsevic din Romania. Am ales cateva din ele, care o sa va amuze si o sa va intristeze.

Republica Populara Romana = RPR; asa se chema tara noastra inainte sa fie RSR si inainte sa fie, simplu, Romania. Veti auzi cuvantul „RPR-ista”. Pe urma veti auzi cuvantul „cote” – „cotele” de atunci sunt „impozitele” de azi. Asa ziceau ei la produse. Cuvantul „cartela” – se luau toate produsele alimentare pe cartela, adica erau rationalizate. Cartelele astea le luai… si pe tichete… vad ca tichetele deja le-au bagat. Mult nu mai e… si ne intoarcem. Vezi, istoria asta e ceva de pomina!”

„Astazi, la un post de televiziune, cineva facea socoteala – si mi s-a parut fascinant – cat e drumul de la grau pana la paine. Si veneau si demonstrau: dom’le, atata e graul la asta, apoi graul trebuie pastrat intr-un siloz, din siloz se duce la moara, din moara se duce la brutar, din brutar se duce la magazin si fiecare-si adauga. E exact cum spune asta in ’50. Ba, nu s-a schimbat nimic de 50 de ani!”

A prezentat astfel piese precum Foaie verde… de cartela, Cotele taranilor, Guvernul comunist, Tara comunista, indemnand chiar la… „evaziune fiscala”: „Sa dau cota catre stat/ Sau sa ma fac c-am uitat”; „Tu din graul care-l ai/ Nici un bob sa nu le dai”

„ALRUS-ul era Asociatia de Prietenie Romano-Sovietica: Dupa cum ei ne prostesc/ Cum ca statu-i romanesc/ Asa si noi sa-i prostim/ Ca ii credem si-i iubim”; „Stii tu, mandra, stii cum e/ Cu ARLU si-URSS”; „Cand te afli printre ei, sa te faci ca tii la ei/ Si cand suntem singurei/ Sa zici dar-ar dracii-n ei!” Asta ne-a facut pe noi, pe romani, sa supravietuim! Ganditi-va acuma la ce se intampla in jur si veti vedea cat iubim noi Fondul Monetar International”.

„Eu o sa folosesc termenul care era in cantec: „comunistii” o sa zic mereu. Dumneavoastra, spre o mai limpede a fenomenului pe care-l traim, ziceti ce partid aveti la inima”. Singurul care nu merge e UDMR-ul. Are o silaba in plus si nu intra perfect muzical. Asa e limba lor, cu o silaba in plus.”

Comunistii tin prelegeri/ Si te cheama la alegeri/ Ca sa votezi, vrei nu vrei/ Tot pe cei alesi de ei”. „Asa-s comunistii toti/ Mari talhari, escroci si hoti”.

A continuat despre banci: „Decat sa fiu iar furat/ Si prin CEC stabilizat/ Mai bine beau si petrec/ Decat sa dau bani la CEC”.

„Moscopol se ia de tot biroul politic de pe vremea aia: de pilda, domnul Sadoveanu face parte din categoria acelor intelectuali care „s-au dat cu dusmanul”. El a si scris un articol: „Lumina vine de la rasarit”, inainte de a scrie „Mitrea Cocor”. Acest genial prozator roman, acest om care ne-a dat Fratii Jderi si Baltagul si rafinament de limba literara romana… aici i-a placut sa traiasca bine si Moscopol nu-l iarta”.

„Ce frumoasa este viata/ Cand esti chior si prost ca ţaţa/ Si ajungi din potcovar/ In guvern subsecretar”.

„Ce frumoasa este viata/ Cand te plimba ca paiata/ Rusii pe la Moscova/ Si pe la Varsovia”.

„Ce frumos e sa ai ceafa/ Si de la soviete leafa/ Sa fii frate cu dusmanu’/ Sa te cheme Sadoveanu”

„Balaceanu te numesti/ Fiindca-n tara RPR-ista/ Cu nesat te balacesti/ In mocirla comunista”.

„Intr-o tara comunista/ Cand esti fire arivista/ Si-ai un caracter sinistru/ Poti ajunge repede ministru”. (Tara comunista)

„Asta a fost soarta acestui popor asezat aici, la mijloc de rau si bun, cum zice Ion Barbu. Un prieten de-al meu, I.D. Sarbu, spunea la un moment dat, ingandurat, „Ma Tudore, cel mai mare regret al meu este ca am schimbat prea repede Volga pe Potomac”. Adica prea ne-am dat repede de la rusi la americani, fara nici un fel de discernamant. Acum ne plac licuricii mari, inainte ne placeau stelele pe intreprinderi:

„Toate cate stele sunt pe cer/ Toate pan’ la ziua pier/ Numai una, ca o proasta/ Sade pe uzina noastra”.”

A urmat „un cantec deosebit de trist. Nu in sensul de lacrimogen, ci asa, ca destin, ca soarta” (Toate trec), pentru ca seara sa se incheie vesel. „N-o sa va las sa plecati acasa cu acordurile astea rusesti, drept pentru care, doamnelor si domnilor, dati-mi voie sa termin seara asa cum am inceput-o” (Tot ce-i romanesc nu piere)

La final, maestrul a primit, din partea unui reprezentant al Ministerului Culturii si Patrimoniului National, un cos cu flori si o „diploma de recunostinta”, la care a raspuns, ca intotdeauna, cu umor si cu subinteles: „E bine ca dupa 40 de ani primesc chestii de astea… Oricum, va multumesc din suflet dumneavoastra, publicului”.