Vocea mamelor: „Poate nu am un copil de 10, dar am un copil de milioane”
Fiecare mamă își crește copilul cum poate ea mai bine. Pe al meu l-am crescut liber, fericit, bun, deschis, comunicativ. M-am gândit că asta îi trebuie în viață.
Mă uit în jurul meu și văd cât de multe pretenții au părinții de la copiii lor: să știe două limbi străine, să facă două-trei sporturi, să aibă zece pe linie, să meargă la meditații, să învețe pe rupte, să fie manierați, politicoși, să aibă aspirații înalte, să le calce pe urme ori să le împlinească visurile lor din tinerețe. Mă uit apoi la al meu și îl văd fericit, zâmbind, sigur pe el, cu bun simț, fără coroniță la final de an dar și fără corigențe, fără presiune să ajungă la conducerea vreunei bănci sau să ia aurul olimpic și mă întreb: unde am greșit oare?
Când eram gravidă și „discutam” cu fiul meu ascuns în pântecele mele nu știam ce să-i promit marea cu sarea. Mă simțeam stângace cumva și îi repetam mereu aceeași promisiune: „Tu ai să fii un copil fericit! Am să te iubesc mai mult decât orice pe lumea asta și n-o să fie zi de la Dumnezeu în care tu să nu zâmbești!”
Povestea Tavitei, pe care mi-a spus-o tata când aveam 10 ani
Tatăl meu a fost preot și am crescut ascultând multe pilde creștine. Una dintre ele mi-a rămas întipărită în minte, este vorba de cea despre „Tavita” sau „Căprioara”. Nu știam de ce tata uneori, în loc să mă strige pe nume, îmi spunea „Tavita mea”, până când mi-a spus că era o fată simplă de la țară (ca și mine) care făcea numai fapte bune pentru cei din jur. Îi ajuta pe cei aflați în nevoie, hrănea flămânzii, îngrijea bolnavii, alina suferința din sufletele necunoscuților.
Crescând, mi-am dat seama ce onoare îmi făcea tata la acea vreme și cum reușea el să vadă în mine, un copil normal, partea bună. Am crescut cumva cu ideea că trebuie să duc povestea Tavitei mai departe, iar, când am devenit mamă m-am gândit că tot ce pot cultiva mai frumos în copilul meu este bunătatea. Iar un copil bun crește cu iubire, într-o casă în care Dumnezeu e ca un membru al familiei, cum spunea Dorel Vișan.
De ce nu se mai gândesc părinții la fericirea copiilor?
Câți dintre voi v-ați întrebat astăzi copilul dacă a fost fericit? Dacă a zâmbit, dacă ceva i-a bucurat inima în mod deosebit? Câți ați lăsat telefonul deoparte, ați dat la o parte mâncarea de pe foc, ați pus în așteptare tot ce părea urgent și v-ați așezat pe canapea la o discuție sinceră cu fata sau cu băiatul vostru?
Știu. E mai simplu să-și vadă fiecare de „ale lui”, dar vine o zi în care să te întrebi: de ce a ajuns copilul meu așa? Oare a fost fericit când era mic?
Eu fac asta zilnic cu copilul meu. Nu-i las nicio grimasă neexplicată, niciun gând care nu-i dă pace neînțeles, nicio emoție puternică nu are voie să-i tulbure liniștea interioară. Și discuția noastră începe așa: „David, te rog să transformi ceea ce simți în cuvinte, așa vei trece mai ușor peste toate!”
Și povestim, și reluăm și explicăm, apoi înțelegem și mergem mai departe. El a înțeles că mama e omul în care poate avea încredere, că nu nimic din ce face ori gândește nu pot eu înțelege, că nu poate el greși cât pot eu ierta.
Și asta îl face fericit, pentru că primul pas spre fericirea copilului este acceptarea și iubirea necondinționată pe care i-o oferă mama sa. De ce să nu fac asta în fiecare zi? Ce e mai important în viața mea decât copilul meu? Nimic!
Nu am un copil de 10. Nici eu n-am fost!
De ce aș vrea să am un copil de 10 pe linie, de ce să-i cer lui asta, dacă nici eu n-am fost un astfel de copil? E drept? E cinstit? Nu. Evident că mereu am vrut să dea ce e mai bun la ore, dar, dacă pentru el potențialul maxim la unele materii nu e 10, merită pedepsit pentru asta?
Nu. E bun la câteva lucuri, se străduiește pentru altele, îl văd că face tot ce poate. Pentru mine este destul, este suficient. Nici nu mă interesează ce scrie în carnetul lui de note: mă interesează mai mult cum vede el lumea, cum percepe relațiile interumane, cum anticipează pericolul ori cum abordează rezolvarea unei probleme.
Mereu mi-am dorit să-l văd plecând cu drag la școală, să aștepte cu nerăbdare momentul în care sună alarma, se îmbracă și își revede profesorii și colegii. Mereu mi-am dorit să nu pună la suflet bullying-ul, să nu copieze modelele negative din jur, să nu vrea să pară ceea ce nu este doar pentru a fi acceptat de un grup.
INTERVIURILE HotNews.ro