Vuvuzele si seminte

UTA-FC Silvania, un meci cu nerv si cu seminte

Foto: Hotnews

Dupa primele zile de meciuri „vuvuzelate” la maximum, comentatorii TV germani si elvetieni abia isi stapaneau enervarea. Meciurile trecusera in plan secund, in prim plan era poluarea fonica a acestei trompete asurzitoare, considerate „un element de mandrie identitar africana”. Daca CM 2010 ar fi avut loc in Romania, mandria identitara pe stadioane ar fi fost alta: semintele de floarea-soarelui sau de bostan, sparte intre dinti, rontaite cu nerv si scuipate cu voluptate pe jos, sau in freza suporterului din fata. Zgomot nu fac semintele, insa mizerie cat cuprinde.

Chiar de la inceputul Campionatului Mondial din Africa de Sud, am simtit ca nu-i in regula ceva: nu tu galerie cum stiam, nu tu rapait de tobe, doar zgomotul continuu, infernal, care bruia inclusiv comunicarea echipelor de filmare de pe stadioane. „Prostii, asa-i atmosfera normala in tribune” mi-au replicat rapid si doct, doi microbisti cu vechime. Pardon! Atmosfera nu-i normala la meci, cel putin la romani, fara punga sau cornetul de seminte.

Am fost in 2 aprilie la Arad, la un meci al Batranei Doamne. UTA juca cu FC Silvania, intr-un meci de Liga a II-a. Ma bucuram sa vad iar un meci live, pe un stadion din tara. Ne-am asezat mai in fata, randurile din spate erau pline. Chiar in primul rand, se agitau de mama focului trei pusti, plonjand de pe scaunele libere, pe gardul despartitor de teren. Meciul a inceput, a pornit si ploaia. Ploaia de seminte.

Suporterul din spatele meu era tare nervos. Isi facuse provizii serioase la intrarea in stadion, de la chivutele care-si faceau marketing strigand „Seeeeminteee, baeeeti!” Nu era singurul din tribune care-si trata nervii de meci cu bomboane agricole. Se rodea si se scuipa pe jos, de la mic la mare. Doar la gol, rontaitul de soricel inceta, inlocuit cu urale de tigru sau cu injuraturi de marlan.

Pentru unii, se pare ca nu-i suficient suptul miezului si debarasarea de ambalaj. Voluptatea cea mare e scuipatul artistic, cu bolta, al cojilor de seminte. Cu atat mai antrenanta si mai amuzanta e isprava, cand cojile se lipesc de ceafa cuiva. Abia astepti sa te descarci cu o „a ma-tii!”, daca victima se ia cumva de tine. Esti nervos, esti la meci, ce naiba!

„Du-te la frizer sa te spele” ranjeste un scuipist care tocmai aruncase o arteziana de coji de seminte lipicioase, in freza unuia din fata. Era nemultumit, probabil, ca UTA a luat gol. Dar nici cand UTA a marcat doua goluri, scuipistul n-a fost de oprit. Ma consolez la gandul ca, pe unele stadioane din tara, consumul de seminte a fost interzis. Pe stadionul Francisc Neumann din Arad, practicile rozatoare continua.

La pauza, iesim din tribuna pasind pe un covor de coji de seminte. E un covor artistic, ocrul bostanului bine prajit alterneaza cu alb-negrul semintei de floarea-soarelui. Disputa pentru intaietate a celor doua sortimente de samanta preferate de romani e tot asa veche, ca si obiceiul. E un prost obicei, ar zice unii. Un obicei bun, daca ne gandim la rolul digestiv si profilactic al semintelor crude. Samanta prajita da insa dependenta, iar sarea cu care e asezonata retine apa in organism. Dar ce conteaza asta, pentru impatimiti?

Prea putini isi iau amintirile de meci, dar si mizeria, cu ei, la plecare. „Da` ce, io-s maturator?” mi-a replicat un rozator asiduu de seminte pestrite. Nu s-a oprit nici macar in pauza dintre reprize, cand altii isi spalau gaturile arse de sare, cu o bere. Ma uit la el si il aprob in gand. La meciul urmator, o sa-mi cumpar o vuvuzela, cu care sa-i suflu in ceafa.