Ziua neuitarii (de Ovidiu Nahoi)

Odata cu ziua de 13 iunie 2006 mai trecem pe raboj inca un an – al saisprezecelea! – in care societatea romaneasca nu a reusit sa faca decontul celei mai mari revarsari de ura si violenta de dupa Revolutie.

Nu stim nici azi foarte clar ce s-a intamplat cu adevarat in unitatile de la Magurele si Baneasa, unde, potrivit celor care au trecut pe acolo pe post de prizonieri, se injghebasera adevarate lagare de concentrare – cu persoane ridicate de pe strada dupa vagi criterii de apartenenta la o clasa sociala sau rasa, cu lipsiri de libertate fara mandat, cu gardieni, cu sisteme de tortura fizica si psihologica.

Nu stim nici azi foarte clar cine a urzit planul, care au fost filierele prin care s-au transmis ordinele si cum era supravegheata ducerea lor la indeplinire. Si nu e vorba de structuri abstracte, ci de oameni, oameni in carne si oase. Cei mai multi traiesc si azi si poate ca vietile noastre in aceasta tara depind, mai mult sau mai putin, de deciziile lor.

Nu stim nici azi foarte clar adevarata si ultima motivatie a operatiunii. Era vizata doar pedepsirea exemplara a razvratitilor? Sau organizatorii doreau mai mult, mult mai mult, adica anihilarea opozitiei, instrumentarea de procese rasunatoare si reinstaurarea dictaturii unui singur partid, un fel de Belarus avant la lettre?

Dar, mai ales, nu stim foarte clar cum au putut fi manevrate resorturile urii colective. Cine a avut o minte atat de diabolica pentru a reusi ca, in numai cateva luni, sa pulverizeze coeziunea nationala din zilele Revolutiei?

Pentru toate aceste intrebari avem, desigur, raspunsurile noastre. Raspunsuri care nu pot fi insa decat partiale si aproximative, atat timp cat nu exista o sentinta, cu cele doua laturi ale ei: juridica si morala. Exista, evident si fata cealalta a monedei. La urma urmelor, cu bolovanul mineriadei legat de picioare, Romania a razbit. S-a modernizat.

Si-a construit, de bine, de rau, un sistem politic care functioneaza – caznit, dar functioneaza! – prin alegeri libere si alternanta la putere.

Si-a consolidat puntile catre Occident. A intrat in NATO si se pregateste sa adere la Uniunea Europeana. Romanii au dreptul sa circule, lucreaza peste hotare si invata, fiecare dupa puterile lui, din lectiile tarilor dezvoltate. Creste PIB-ul, vin investitiile straine si fondurile europene, avem, se pare, un viitor in masura in care ne vom pricepe sa-l gestionam. Sa mai conteze, atunci, povestile urate din trecut?

Da. Conteaza pentru ca, macar din informatiile cetoase si partiale la care avem acces, intelegem ca atunci, in acele zile, s-au pus practic bazele unui sistem corupt. Atunci s-a rafinat cooperarea dintre decidentii politici, sindicatele controlate si varfurile fostei Securitati. Atunci s-a uns mecanismul manipularii mediatice dictate din birouri cu usi capitonate.

Atunci s-a nascut cel de-al doilea mare lant al complicitatilor si tacerilor, dupa cel al Revolutiei.

Atunci s-au pus, de fapt, bazele Romaniei marilor discrepante sociale. Atunci s-a oficializat ruptura dintre Romania dinamica, urbana, moderna si Romania traditionalista, dependenta de un sistem paternalist. Atunci s-a nascut primul val de emigranti hraniti din destramarea visului de a construi o altfel de tara, din dezamagire, din greata fata de minciuna zilnica.

Cui i se pare ca toate acestea sunt mofturi si ca nu mai merita efortul de a ne reaminti nu are decat sa ramana asa. La urma urmelor, are fix tara pe care o merita.