1 Decembrie. Viitorul cuprins în Proclamaţia de la Alba Iulia este unul care nu s-a împlinit cu adevărat niciodată

Despre anul 1918 şi despre Alba Iulia nu trebuie să vorbim la timpul trecut al comemorării demagogice, ci la timpul viitor care se află în paginile de demult. Politica la scară umană, imaginată atunci, ne poate îndruma, scrie profesorul de drept constituțional Ioan Stanomir, într-un articol de opinie publicat astăzi de HotNews.

1 decembrie 1918 este imaginea, memorabilă şi vizionară, a primăverii unei naţiuni: mai mult decât oricare altă clipă din istoria României, ziua de atunci închide în ea promisiunea viitorului pe care trebuie să îl păstrăm în sufletele noastre. Dincolo de delirul demagogic, dincolo de stângăcia hagiografică, 1 decembrie 1918 este manifestul ce trimite la linia politicii umane şi la imperativul demnităţii unui popor.

„Anul 1918 nu este trecut, ci mereu viitor”

Cuvintele şi  gesturile de atunci ajung până la cei de astăzi, spre a ne aminti de energia libertăţii şi de clarviziunea patriotică. Umbrele acelui timp sunt convocate de noi, pentru a ne dărui ceva din dârzenia lor.

Căci dârzenia şi demnitatea sunt virtuţile care definesc lupta ce culminează cu Unirea din 1918. Dârzenie, pentru că, vreme de două secole, românii nu au încetat să revendice pentru ei dreptul la existenţă naţională, fără a renunţa, fără a ceda, fără a cădea pradă deznădejdii. Demnitate, pentru că efortul lor a însemnat afirmarea respectului pentru identitatea individuală şi colectivă, acceptând pluralismul etnic şi confesional ca temelie a viitoarei lor patrii.

Istoria a fost neîngăduitoare cu cei care, la 1918, au afirmat posibilitatea unui viitor al egalităţii în faţa  legii. Le-a fost dat, unor Iuliu Maniu sau Iuliu Hossu, să contemple tragedia din 1940 şi să fie prigoniţi, întemniţaţi şi huliţi. Tot ceea ce au clădit, în acele zile memorabile ale anului 1918, părea să se fi prăbuşit. Comunismul aşeza un strat de plumb peste speranţele de atunci.

Şi totuşi, împotriva asaltului totalitar şi a delirului etnocratic ceauşist, cuvintele  de la 1918  nu au încetat să răsune, locuite de tenacitatea lor profetică, continând să evoce o ţară care nu se întemeiază pe despotism şi pe şovinism, ci pe egalitate, demnitate şi patriotism. Căci anul 1918 nu este trecut, ci mereu viitor. Uitarea sa înseamnă uitarea de sine a naţiunii noastre şi a libertăţilor imprescriptibile  pe care ne întemeiem.

„Ceea ce  românii revendică pentru ei nu este revanşa, ci viitorul libertăţii”

Proclamaţia de la Alba-Iulia este capătul de drum al unei tradiţii memorandiste: claritatea de granit a rândurilor sale traduce simplitatea luminoasă a reflecţiei care se fondează pe patrimoniul de idei şi de sacrificiu al veacurilor care o precedă. Nu se află în textul ei nimic strident, nimic demagogic, nimic patetic sau fals. Frazele de la 1918 sunt, în ceea ce au mai profund, mărturia de credinţă a unei naţiuni.

Memorandismul i-a educat pe românii din Transilvania şi din Banat în acest spirit al cutezanţei legaliste. Refuzul acţiunii violente, apelul la constituţionalism şi la statul de  drept, înrădăcinarea în valorile central- europene, iată temelia pe care se ridică edificiul de la 1918. Ceea ce românii revendică pentru ei nu este revanşa, ci viitorul libertăţii. Ei nu caută a umili, ci încearcă să zidească şi să unească. Democraţia  este cadrul în care se înscrie demnitatea colectivă a celor ce sunt, cu toţii, cetăţeni.

„Viitorul cuprins în Proclamaţia de la Alba Iulia este unul care nu s-a împlinit cu adevărat niciodată”

Proclamaţia de la Alba-Iulia este, înainte de toate, expresia politicii la scară umană. Ea devine, în deceniile care urmează, alternativa la autocratismul etatist interbelic, dar şi la mistica totalitară. Ea reafirmă, în contrast cu extazul  dictatorial, necesitatea instituţiilor constituţionale. Colectivismului orb ea îi opune soliditatea comunităţii.

Proclamaţia de la Alba-Iulia  întruchipează această politică ce se întoarce spre personalitatea umană şi spre comunitate, rezistând tentaţiei revoluţionare. Demnitatea este fundamentul ei, iar egalitatea în faţa legii corolarul ei firesc. Individul nu se pierde în masa informă, iar statul nu poate fi tiranic şi omnipotent. Voinţa naţională nu poate fi falsificată, iar transparenţa guvernării este sacră, garantată fiind de constituţionalism. Munca şi proprietatea sunt temeliile ordinii pe care o creează, în mod organic şi spontan, cetăţenii naţiunii.

Viitorul cuprins în Proclamaţia de la Alba Iulia este unul care nu s-a împlinit cu adevărat niciodată. El a fost copleşit de patologiile care au bântuit România politică – fanatismul, etatismul, centralismul, masificarea, etnocraţia, antisemitismul. Spre a putea exista cu adevărat, acest viitor are nevoie de curajul civismului şi de eliberarea naţiunii noastre de sub vraja noului ceauşism care o seduce, cu cortegiul ei de himere. Spre a se putea naşte, este  vremea  ca patriotismul  să se construiască din nou,  unificator şi vizionar.

Despre anul 1918 şi despre Alba Iulia nu trebuie să vorbim la timpul trecut al comemorării  demagogice, ci la timpul viitor care se află în  paginile de demult. Politica la scară umană, imaginată atunci, ne poate îndruma. Căci tenacitatea şi modestia celor de atunci luminează peste decenii, ca o flacără ce nu se poate stinge, ocrotită de inimile închinate speranţei.   

Articolul a apărut initial în Contributors