10 cu filmul romanesc. Episodul 7 – Anul 2007. Cristian Mungiu: "Macar satisfactia asta s-o avem pana in minutul 90. Speranta noastra ca natiune; sa ajungem la 11 metri, ca acolo, in sfarsit, avem sanse egale. Ca tine de noroc"
Aşa scria Cristian Mungiu in jurnalul lui “432” inainte de anuntarea palmaresului de la Cannes. 2007 avea sa fie cel mai glorios an al cinematografiei romane – doua filme romanesti (“432” si “California Dreamin’”) cucereau cele doua competitii principale ale Cannes-ului. Cititi in acest episod si despre scurtmetrajele “Valuri” si “Lectia de box”.
Desi recurgea la referinte fotbalistice, Cristian Mungiu respingea in interviurile de dinaintea festivalului ideea ca ocaziile se razbuna si ca, daca n-a luat Premiul Camera d’Or cu „Occident” (fusese printre favoriti), va lua cu „4 luni, 3 saptamani si 2 zile”. Altfel, sigur ca visa la un premiu.
Cannes-ul 2007 a fost fabulos. Era a 60-a editie si toata lumea buna a filmului mondial era in par pe Croazeta. Competitia Oficiala ii strangea la un loc pe cativa dintre cei mai mari cineasti din lume: Wong Kar-wai, Quentin Tarantino, Gus Van Sant, Pedro Almodovar, Emir Kusturica, Alexandr Sokurov.
Alaturi de ei, si micutul Mungiu, venit cu sotia si copilul Vladimir – pe care tot inainte de Cannes il considera „vinovat” de tot ce i se intamplase bun in ultima vreme.
Filmul a fost prezentat la inceputul festivalului si a ramas favoritul criticilor pana la final („le chouchou de Cannes”/”rasfatatul Cannes-ului” avea sa i se spuna regizorului), cand s-a intamplat o raritate – preferintele juriului au coincis cu cele ale criticilor.
„Premiile s-au decis de sus”, va spune Mungiu la intoarcere. Adica s-a decis intai Palme d’Or-ul si pe urma restul premiilor. (Tot Mungiu va spune: „Daca as fi facut filmul acum cativa ani, sansele de a ajunge in competitie ar fi fost minime”.)
A fost primul an cand auzeai vorbindu-se peste tot de „filmul romanesc”. „Ai vazut filmul romanesc?” se intrebau jurnalistii. Altii vorbeau in cele mai imposibile limbi, dar cand auzeai „4 Months”, stiai la ce se refera. Filmul a mai luat Premiul FIPRESCI (al criticii internationale) si Premiul Ministerului Educatiei Nationale din Franta.
Desi nu contine nicio referinta politica directa la comunism, „4 luni, 3 saptamani si 2 zile” surprinde promiscuitatea, compromisul si teroarea unei perioade care continua sa ne influenteze.
Prin povestea celor doua colege, Otilia si Gabita – una manipulatoare sub aerul neputintei, cealalta onesta si devotata – , Mungiu surprinde si mecanismul pervers al relatiilor interumane. „432”, cum a ajuns sa i se spuna, vorbeste in mod singular si profund despre comunism pentru ca demonstreaza cat de pervers a fost sistemul care ne-a stricat pe zone atat de fine incat nici nu le banuim.
Printre altele, ne-a facut insensibili la lucruri esentiale, dandu-ne iluzia unei false robusteti.
„Evit sa-mi revad filmele periodic”, spune azi Anamaria Marinca, una dintre protagonistele filmului alaturi de Laura Vasiliu, care locuieste in Marea Britanie. ￢Insa de curand am deschis, intamplator, televizorul si am constatat ca Film Four transmitea „4 uni, 3 saptamani si 2 zile”.
Tocmai ma intalnisem cu Vlad (n.red.- Vlad Ivanov) in dupa-amiaza respectiva – era in trecere prin Londra. Tot intamplator, era si ziua de nastere a lui Cristian (n.red. Cristian Mungiu). Asa ca m-am uitat din nou la filmul nostru: cu o usoara strangere de inima, cu o unda de nostalgie si neliniste.
Ca dupa o despartire.
Cateodata, timpul care se scurge nu mai conteaza.
La Cannes am ajuns in 2007 fugind pur si simplu de pe un platou de filmare. Noaptea de dupa premiera a fost alba. Ne-am strans cu totii intr-o camera din Hotelul Carlton. Era frumos si era bine.
Succesul lui „432” a avut un ecou urias in tara. Asa cum se astepta regizorul, multi il percepeau ca pe o victorie fotbalistica. Acest premiu n-a dus insa la schimbarile asteptate in cinematografia romana. N-a fost un mare success de box-office si nici n-a zguduit din temelii sistemul de finantare, scuturand ￢industria￢ de film de racilele comuniste.
4 luni, 3 saptamani si 2 zile
Regie – Cristian Mungiu
Scenariu – Cristian Mungiu
Cu: Anamaria Marinca, Laura Vasiliu, Vlad Ivanov, Alexandru Potocean
Palme d’Or, Premiul FIPRESCI si Premiul Ministerului Educatiei Nationale din Franta – Cannes, 2007
„California Dreamin’ (nesfarsit)” nu putea sa nu ia premiu
Palme d’Or-ul obtinut de Cristian Mungiu a pus putin in umbra Premiul sectiunii „Un Certain Regard” obtinut de „California Dreamin’ (nesfarsit)”, primul si, din pacate, ultimul lungmetraj al lui Cristian Nemescu.
Imagine din „California dreamin””
Foto: Hotnews
Regizorul murise in timpul montajului, in 2006, impreuna cu Andrei Toncu, cel care trebuia sa faca sound design-ul filmului, si cu soferul de taxi care ii ducea acasa de la montaj. Catalin Cristutiu a terminat singur primul montaj al filmului, de aceea titlului i-a fost adaugat in coada „nesfarsit”.
Desi nu aceasta era varianta finala dorita de regizor, juriul sectiunii „Un Certain Regard” de la Cannes, din care a facut parte si Cristi Puiu, a decis ca filmul lui Nemescu era cel mai puternic si ca nu putea sa nu fie premiat (initial juriul n-a dorit sa-l ia in calcul, tocmai pentru ca era neterminat.).
Filmul fusese proiectat ultimul din sectiune, in ziua cand se implineau 10 luni de la disparitia lui Cristian Nemescu si a lui Andrei Toncu. Momentul premierii a fost ciudat si intens. Era acolo toata echipa, mai putin doi oameni, iar fericirea era la fel de intensa ca tristetea.
„California Dreamin’ (nesfarsit)” face parte separata de filmele colegilor de generatie ai lui Nemescu, dezvoltandu-se pe mai multe niveluri si combinand comedia imediata cu bildungsromanul, satira sociala si tragi-comedia. Poti sa il revezi la nesfarsit si de fiecare data sa te amuze si sa te surprinda.
Este si o comedie despre ciocnirea civilizatiilor si conflictul dintre generatii, si un love story, si o poveste de crestere cu referinte autobiografice, si o satira contemporana despre o tara est-europeana care a asteptat americanii ca pe Dumnezeu si, in acelasi timp, un film inspirat din cazul real al unui sef de gara care in timpul razboiului din fosta Iugoslavie a tras pe linie moarta un tren NATO aflat in misiune.
Cristian Nemescu tindea spre un cinema complex pe care nimeni altcineva de la noi nu-l practica. Nu dorea sa faca cinema comercial, dar filmele lui puteau fi intelese de oricine. Facea filme ca-n viata si mai ales ca-n viata lui. Avea un umor nebun si o candoare infinita.
„Filmele lui Nemescu nu pot fi separate unul de celalalt”, spune Liviu Marghidan, care i-a fost acestuia director de imagine si prieten. „Am facut „Marilena de la P7” ca pregatire pentru „California Dreamin'”. Deja castigasem cu scenariul de la „California…” finantare de la CNC.
Nemescu isi dorise sa faca si un mediu metraj, sa vada cum rezista fizic, dar si ceea ce crede vizavi de temele care se regasesc in toate filmele lui si care se rezuma la povestea baiatului special care se indragosteste de cea mai frumoasa fata din clasa.
Cand eram operator la TVR si lucram pentru emisiunea „Cu ochii in 4”, am vazut un documentar despre un sef de gara de langa Craiova care oprise un tren NATO. Cum ma intalneam des cu Nemescu si Voican (n.red. – scenaristul Tudor Voican) le-am povestit. Le-a placut atat de tare povestea incat au inceput sa o scrie.
Acesta a fost inceputul. Optiunile stilistice au venit din grija ca filmul sa nu para comercial.
Liviu Marghidan:
Optiunea pentru camera miscata a venit din temerea lui Cristi ca filmul va iesi prea comercial. De aceea ne-am hotarat sa avem un look mai special. Am incercat bleech bypass si in pozitiv, si in negativ, dar imaginea tot nu avea caracterul underground pe care il doream.
Asa am ajuns la miscarea din mana, care pe atunci nu-mi placea dar care acum imi place foarte mult. Tin minte cum venea Andrei Boncea (n.red. producatorul filmului) sa ne spuna sa mai linistim camera, ca are si el sefi carora n-o sa le placaJ.
Pe seful real de gara l-am invitat si la filmare, si la premiera. Nu seamana deloc cu personajul facut de Razvan Vasilescu, e cu totul alt gen de om. Terminase cu 10 scoala de sefi de gara si stia pe de rost cele doua regulamente cat palma dupa care se ghida. De asta si-a si permis sa faca ce a facut. Era un om corect.
Vorbeam la „Poveste la Scara C” despre cum se inspira Nemescu din propria lui experienta. Cand am filmat la „California'” pe terenul de baschet, cand Maria (n.red.- Maria Dinulescu) spune despre Alex (n.red.- Alex Margineanu) „nu-i dati mingea si lu’ bou’ asta”, spuneam ca e o remarca prea dura, dar Nemescu a zis: „Pe cuvantul meu, Marghidane, ca mi s-a intamplat mie. Asa mi-a zis sefa clasei de la Zoe”. (n.red.- Liceul Zoia Kosmodemianskaia, unde a invatat Cristian Nemescu.)”.
„California Dreamin’ (nesfarsit)”
Regie – Cristian Nemescu
Scenariu – Cristian Nemescu
Cu: Armand Assante, Jamie Elfman, Razvan Vasilescu, Maria Dinulescu, Alex Margineanu
Premiul sectiunii „Un Certain Regard”- Cannes, 2007
Un scurtmetraj pe val
In luna august 2007, un scurtmetraj romanesc era premiat la Locarno cu Premiul „Small Golden Leopard” al sectiunii „Filmmakers of Tomorrow”. Autorul sau era Adrian Sitaru, care studiase filmul nu la UNATC, ci la Universitatea Media (unde fusese coleg cu Radu Jude.).
Imagine din „Valuri”
Foto: Hotnews
Inceput derutant in nota estivala, ludica, cu un cuplu tipic de romani cu copil la mare si un tanar care flirteaza cu o straina insotita de copilul ei handicapat, „Valuri” evolueaza spre un tragic rupt de orice context social sau national.
Este un film despre lasitate, dar si despre cat de derutante pot fi stereotipurile. Un film infricosator prin modul simplu in care iti arata ca iremediabilul se poate produce in cele mai banale circumstante.
Ideea filmului a aparut intr-un mod foarte simplu, spune Adrian Sitaru mai in gluma, mai in serios. M-am trezit intr-o dimineata si mi-a venit. Am pus-o pe hartie si gata.
Nu era filmul final, dar era un inceput. Filmul imi place si azi la fel de mult ca atunci cand l-am facut.
„Valuri”
Regie – Adrian Sitaru
Scenariu – Adrian Sitaru
Cu: Clara Voda, Adrian Titieni, Sergiu Costache, Karen Wallet
Premiul „Small Golden Leopard” al sectiunii „Filmmakers of Tomorrow” – Locarno, 2007
Lectie de viata
In 2007 un alt scurtmetraj romanesc era selectionat la elitistul New York Film Festival, fiind unul dintre cele sase scurtmetraje alese de organizatori din intreaga lume. Autorul sau, Alexandru Mavrodineanu, mai facuse un scurtmetraj inainte, revenind in Romania dupa mai multi ani petrecuti in Occident.
Un tata isi duce fiul la un club de box, dupa ce acesta a fost inghesuit un pic de colegi, la scoala. Dar pustiul nu pare incantat de idee. Ca sa-l convinga sa fie mai barbat, scortosul tata isi sufleca manecile camasii de firma si se lanseaza intr-un meci din care, daca antrenorul n-ar fi un bun psiholog, ar trebui sa iasa harcea-parcea.
In spatele unei masculinitati asumate a filmului se ascunde un miez dulce. Regia e simpla, directa si eficienta.
Alexandru Mavrodineanu pentru HotNews.ro:
Din lucrul la „Lectia de box” imi amintesc ultimul cadru. Era in ultima zi, dupa o filmare grea si tensionata. Tot timpul am filmat cu mare economie de pelicula. In schimb, in ultimul cadru Bughi (n.red. Bogdan Dumitrache) iesea abatut pe usa salii de box.
Imagine din „Lectia de box”
Foto: Hotnews
Ma gandisem ca acesta putea fi un cadru bun pentru final… Cred ca am tras vreo zece duble. Cu Bughi care iese si lasa usa deschisa. Cu Bughi care o inchide de tot. Cu usa putin miscata si un figurant care o inchide. Cu usa aproape inchisa si un figurant care o deschide. Am avut vreo 10 variante cu usa aia metaforica si fiecare om care se respecta din echipa avea o parere despre semnificatia pozitiei acelei usi. Bineinteles ca nu a intrat niciuna dintre duble in film.
Daca as face „Lectia de box” azi, n-as schimba nimic la el. M-as schimba pe mine.
„Lectia de box”
Regie – Alexandru Mavrodineanu
Scenariu – Catalin Mitulescu, Alexandru Mavrodineanu
Cu: Bogdan Dumitrache, Vlad Voda, Alexandru Manea
Selectionat la New York Film Festival – 2007
In acest serial am retinut doar cel mai important premiu care a recompensat fiecare film. Lista tuturor premiilor ar fi ocupat mult prea mult spatiu.
Citeste si:
INTERVIURILE HotNews.ro