25 de ani de la Revolutie: 21 decembrie 1989 – prima zi a Revolutiei la Bucuresti, la o zi dupa Timisoara. Miscarea de strada, reprimata cu gloante

Manifestatia de la Timisoara din 1989 isi gasea ecou la Bucuresti in 21 decembrie, cand la adunarea populara convocata de Nicolae Ceausescu, printre urale si scandari, s-au facut tot mai puternic auzite huiduieli si fluieraturi, miscarea de strada care a urmat fiind reprimata cu gloante si arestari.

In urma cu 25 de ani, la 21 decembrie, dupa ce cu o zi inainte ii etichetase pe cei care protestau la Timisoara ca dusmani ai revolutiei socialiste, Nicolae Ceausescu, dorind sa transmita in toata tara mesajul ca populatia sprijina conducerea de partid si de stat, convoca, in jurul pranzului, o mare adunare populara, in fata sediului Comitetului Central al PCR, rememoreaza Mediafax.

Nicolae Ceausescu vorbea, de la balconul Comitetului Central, despre realizarile „revolutiei socialiste” si ale „societatii socialiste multilateral dezvoltate”, in timp ce in strada, multimile adunate trebuiau sa condamnare „actele huliganice” de la Timisoara si sa-si exprime solidaritatea cu conducerea PCR.

Printre urale si scandari se faceau insa tot mai puternic auzite huiduieli si fluieraturi. Miscari bruste venind dintr-o parte a adunarii si zgomotul unor petarde au transformat manifestatia in haos. Multimea a inceput sa fuga spre strazile din apropiere, abandonand steaguri si tablouri ale lui Nicolae Ceausescu si ale Elenei Ceausescu. Cei mai curajosi au incercat sa se faca ascultati: „Nu plecati oameni buni, acum e momentul, hai sa mergem la Intercontinental”, se auzea. Tot mai multi strigau: „Jos Ceausescu!”, „Jos calaul!”, „Jos analfabeta!”, „Jos cizmarul!”, „Si voi sunteti romani!”.

Imaginea lui Ceausescu din acel moment – cu figura schimonosita de mirare si frica, cu buzele incercand fara succes sa articuleze cateva cuvinte si cu mana dreapta ridicata – a fost transmisa in foarte scurt timp la televiziunile din toata lumea. Cu aceasta imagine se intrerupea transmisia in direct a Televiziunii Romane. Dupa o scurta pauza, Televiziunea si-a reluat transmisia, continuand ca si cum nimic deosebit nu s-ar fi intamplat, cu cateva imagini de inchidere grabita a marii adunari populare din Capitala. Ceausescu mai apucase sa anunte suplimentarea cu cateva sute de lei a salariilor, pensiilor si ajutorului social.

In scurt timp, centrul Capitalei, de la Piata Romana pana la Piata Unirii si de la Piata Kogalniceanu pana la Piata Rosetti, se umplea de demonstranti. In fata hotelului Intercontinental, tinerii ingenuncheau si pastrau momente de reculegere pentru Timisoara. In cateva ore, orasul parea pregatit de lupta. Pe de-o parte, manifestantii, neinarmati si neorganizati, unii cu flori in maini, pe care le ofereau soldatilor, pe de alta parte, militari dotati cu casti si scuturi, aliniati pe strazile centrului Capitalei, tanchete, TAB-uri, trupe USLA, civili inarmati.

S-a tras in multime de pe cladiri, din mijlocul manifestantilor, de pe strazile laterale, de pe tanchete. Unii dintre manifestanti au fost impuscati. Manifestantii erau trantiti la pamant de jeturile puternice de apa din masinile pompierilor, iar in masini ale Militiei erau luati demonstranti si dusi la penitenciarul Jilava. Pentru a rezista ofensivei, demonstrantii incercau sa se organizeze. In fata restaurantului „Dunarea”, vizavi de Intercontinental, s-a improvizat o baricada, care a devenit sediul provizoriu al revolutionarilor si tinta de atac a fortelor de represiune. La miezul noptii, cand se dezlantuia cu furie represiunea, baricada era distrusa, iar macaralele o demonteaza bucata cu bucata. Pana dupa ora 3.00, s-a tras intens. Spre dimineata, sangele de pe caldaram era spalat, iar Capitala parea pregatita pentru o zi obisnuita.

Ranitii si mortii au fost transportati mai ales la Institutul de Medicina Legala, Spitalul de Urgenta, Spitalul Coltea si sectia de neurochirurgie a Spitalului Gheorghe Marinescu. Procuratura Generala si Directia Sanitara au interzis autopsierea victimelor decedate. S-a dat ordinul – la fel cum s-a procedat si cu revolutionarii ucisi la Timisoara – de incinerare a cadavrelor, dar acest ordin nu a mai fost executat.

Medicul Mircea Beuran: „Teroristii” din decembrie 1989 erau cautati atunci de „garzile patriotice”, printre ranitii internati la Spitalul Floreasca, dupa criterii precum „unghiile taiate, aranjate” si „trening pe sub haine”, iar suspectii erau legati cu catuse de pat

Mircea Beuran, chirurg de la Spitalul de Urgenta Floreasca din Bucuresti, a refacut filmul evenimentelor de la Revolutiei traite de el, alaturi de colegii din spital, timp de o saptamana, in care nu a plecat de la munca.

Totul a inceput in dupa-amiaza zilei de 21 decembrie, cand, potrivit lui Beuran, la Spitalul Floreasca a ramas un grup mai mare de medici. „Am ramas in spital pentru ca strada era plina de oameni. Umblau masinile militare si, odata cu lasarea serii, au inceput sa se auda focuri de arma. Primul punct forte care s-a constituit in spital a fost camera de garda, pentru ca aici veneau primii raniti, primii accidentati si primii morti. Tin minte ca primii morti pe care i-am vazut erau doi tineri. Se spunea ca au fost loviti de o masina militara si i-au adus de la locul accidentului, undeva in zona Piata Universitatii, numai ca la sosirea la spital erau decedati”, spune medicul.

Ranitii adusi din strada la Floreasca erau „accidentati fie prin cadere, fie prin lovire, fie prin impuscare”. „Am avut raniti prin impuscare cu leziuni de torace, cu leziuni de abdomen, cu leziuni de membre, cu leziuni de bazin. Lucrurile acestea, initial, au pastrat o anumita cadenta, sa spunem, a disciplinei medicale, dar la un moment dat a inceput sa creasca numarul accidentatilor si al impuscatilor. In aglomeratia de la camera de garda, era o echipa de triere, care le facea (ranitilor – n.r.) un prim inventar vizavi de leziuni, stare biologica, investigatiile care erau la vremea aceea. Li se recolta sange, urina, se faceau radiografii, electrocardiograma, consultul multidisciplinar, venea chirurgul, venea un ortoped”, isi aminteste Mircea Beuran.

Perioada cea mai grea era totodeauna noaptea, mai spune medicul. „Odata cu lasatul serii – ora 7, 8, pana spre dimineata – erau adusi cei impuscati. Noi am oferit servicii medicale, chirurgicale, impreuna fie cu echipe de ortopezi, fie impreuna cu neurochirurgi. Interventiile chirurgicale depaseau la un moment dat capacitatea unui bloc operator, cu toate ca se lucra in toate blocurile operatorii. Atunci erau trei blocuri de cate trei sali, deci lucrau noua sali simultan. Participau (…) si medici din spital care nu erau chirurgi. Ne-au ajutat internisti, studenti, rezidenti si medici care, auzind ca la Floreasca veneau raniti, veneau si ei, voluntar, si faceau tot felul de servicii medicale de prim ajutor, de triere, interventiile chirurgicale fiind facute de echipele operatorii ale spitalului”, isi aminteste Beuran.

Focurile de arma trase in multimea adunata in centrul Capitalei au marit continuu numarul ranitilor adusi la Floreasca. La un moment dat, spune Beuran, in spital erau mai multe brancarde cu raniti decat pacienti pe mesele de operatie. „Chirurgul ca sa salveze viata lucra pana la epuizarea tuturor materialelor si echipamentelor. Se cautau lucruri care sa mearga catre asepsie (metoda de sterilizare – n.r.), plaga sa fie curatata, (…) sa opresti o sangerare foarte mare, sa poti sa extragi un cartus, un glont care te obliga la niste gesturi de hemostaza, de aerostaza pentru zona pulmonara sau sa le pui tuburi de drena in plamani. Veneau cu plagi mari de abdomen in care eviscerau intenstine, plus dramatismul momentului, plus lipsa de experienta. Noi luptam pentru pace tot timpul, medicina era aceea cu o patologie cunoscuta. Aveam niste notiuni generale asupra plagilor de razboi, dar niciodata nu ne intalnisem cu plagi de genul acesta”, mai spune el.

Unii dintre raniti adusi din strada nu erau impuscati, ci aveau fracturi si rani dupa ce se loveau de asfalt, in urma „catapultarii” lor cu jeturile de apa ale pompierilor. „Au fost si traume de la jeturile de apa de la pompieri. Ii lua si ii arunca, ii catapulta si la impactul cu asfaltul se produceau tot felul de contuzii, de fracturi, de plagi, de explozii, de viscere”, explica Beuran.

Toate cazurile ajunse atunci in spital erau rezolvate, niciun medic nu a plecat acasa. „Tot ce am primit am operat, toate etajele au functionat, spitalul a facut fata cu brio, iar in perioada aceea pot sa spun ca eu, dar nu numai eu, ci o mare majoritate, aproape o saptamana plina, nu am plecat acasa. Am stat aici zi si noapte. Era si foarte adevarat ca plecatul acasa era uneori o problema, pentru ca se constituisera ad-hoc niste baraje de asa-zisi voluntari, garzile patriotice”, spune chirurgul.

„Se spunea ca teroristii vin sa atace spitalul. N-a venit nimeni”

Asistenta data ranitilor le lasa medicilor putin timp de odihna. In momentele de repaus, ei aruncau un ochi la televizor, unde „revolutia se transmitea in direct”, fiind totodata martori la „lucruri ciudate”, dupa cum le numeste tot Mircea Beuran. Astfel, la „barajele” garzilor patriotice, unii dintre cei veniti la spital erau confundati cu persoane fidele regimului Ceausescu si „mai luau o bataie”, „mai li se jefuiau masinile”.

„Aveam curiozitatea televizorului care tot timpul varsa stiri de tot felul. Toate stirile erau compromitatoare: se otravea apa, s-a pus bomba la Institutul de Hematologie. Toate lucrurile acestea nu faceau decat sa dezorienteze lumea. Din punctul nostru de vedere, ne-am vazut de treburi, ne-am primit pacientii, i-am ingrijit, i-am operat, i-am externat”, povesteste medicul de la Floreasca.

Mircea Beuran nu poate preciza numarul ranitilor adusi in acele zile la Floreasca, dar estimeaza ca a fost de ordinul sutelor, intre care foarte multi tineri. „La un moment dat, eram rupti (de oboseala – n.r.)”, mai spune el, despre munca din „garda continua” a finalului de decembrie ’89.

Un alt fel de triaj era facut de asa-numitele garzi patriotice, aflate mereu in cautarea unui act de identitate, a unei legitimatii sau a unui carnet de partid. Cat priveste cautarea „teroristilor”, Beuran isi aminteste doua dintre criteriile avute in vedere: unghiile taiate, aranjate, ingrijite, si treningul purtat „pe dedesubt”: „Intamplarea a facut ca cineva care traversa Piata Victoriei, ducand-se la locul de munca, a avut un trening pe el, fiind iarna, si peste el haine, iar si ala a fost impuscat si a ajuns aici. Tin minte ca erau acele comisii ad-hoc, patriotice, care evaluau din punct de al statusului social, te intrebau o gramada de lucruri, dar dupa aceea se uitau. ￂAaa, are unghiile taiate. Pai cine poate sa aiba unghiile taiate? Un teroristￂ”.

Tot referitor la cei suspectati ca ar fi teroristi, Beuran mai spune ca si acestia au primit asistenta medicala, garzile patriotice neinterzicand acest lucru: „Toata lumea a primit asistenta medicala. Peste actul medical n-a trecut nimeni”.

Dovediti sau nu, „teroristii” ajungeau sa fie legati cu catuse de paturi. „Am vazut la reanimare un operat cu catuse la maini si la picioare. Se spunea ca asta este terorist”, isi aminteste medicul, despre un suspect identificat de civilii cu tricolorul la brat.

La un moment dat, povesteste medicul, „teroristii” au fost luati din spital si dusi intr-un loc necunoscut de catre medici.

Un alt reper al zilelor acelea este, pentru Mircea Beuran, masura baricadarii geamurilor de la spital cu dulapuri, ca sa nu se vada lumina din afara: „Geamurile erau captusite tot timpul cu dulapurile care erau in vestiarul personalului medical. Pentru ca se spunea, ca pe front, ca totul sa fie in bezna, sa nu se vada lumina, pentru ca exista tendinta de a ataca spitalul de urgenta si tin minte ca se spunea ca un grup de teroristi vine sa atace spitalul de urgenta, sa-si recupereze teroristii din spital. N-a venit nimeni”.

Chirurgul de la Floreasca remarca si faptul ca spitalul, in ciuda valului foarte mare de solicitari din acea perioada, a avut la dispozitie necesarul de materiale sanitare: „Am avut tot. Spitalul, la vremea aceea, fiind spital de prima linie, era pregatit pentru a da primul ajutor in caz de calamitati. Modelul de gandire era amploarea cutremurului din ’77. Dupa acest eveniment s-a facut o analiza si o evaluare a victimelor si spitalul era gandit in asa fel incat, din ora in ora, avea depozitul care se consuma in prima ora – paturi pliante, paturi, perna, stativ, tot ce-i trebuia pacientului si doctorului”.

La 25 de ani de la Revolutie, Beuran spune ca s-a reintalnit cu un ranit ingrijt la Floreasca in decembrie ’89 si ca la spital au revenit, de altfel, multi dintre cei ajunsi la Floreasca in acele zile. „A fost impuscat. A avut un glont care a trecut prin sold, din sold in bazin, a trecut in partea opusa. L-am operat noi si, pentru modificarile arhitecturale ale bazinului, a fost trimis undeva in afara. Si s-a intors si atunci, dupa vreun an”, povesteste Beuran.

Nicolae Ceausescu, ramas in cladirea Comitetului Central al PCR, era anuntat, in noaptea de 21 spre 22 decembrie, ca miscarea de strada a fost reprimata si zona centrala a Capitalei a fost degajata de manifestanti.

Cateva ore mai tarziu, in 22 decembrie, bucurestenii ieseau din nou in strada, in numar mult mai mare, estimat la cateva zeci de mii, si ocupau piata din fata Comitetului Central al Partidului Comunist, determinandu-l pe Ceausescu sa paraseasca sediul CC cu un elicopter. Era practic sfarsitul regimului comunist din Romania.