8 august 2014. Un epilog personal despre carnavalul ultimilor doi ani și despre ICR

Scriu acest text la o oră după ce a ajuns la mine, printr-un sms, vestea condamnării lui Voiculescu. Știam că azi urma să se dea verdictul, citesc presa din România, dar recunosc că de ceva timp, de cînd viața mea laborală nu mai depinde de situația politică din România, mi-am permis să am alte priorități și nu m-a prins momentul istoric în fața laptopului.

Sper să fie un moment de reflecție pentru toată lumea, azi, 8 august 2014, ziua în care persoana care a orchestrat toată nebunia politică și de presă din România ultimilor doi ani intră la închisoare. Aș vrea să fie limpede că, omenește, nu mă bucur că domnul care ne anunța că a mîncat ieri seară varză cu cîrnați, a băut trei pahare de vin alb și a dormit bine, își va petrece seara de azi și următoarele într-un loc mai puțin plăcut. O prietenă îmi spunea că ar trebui să desfacem o sticlă de șampanie, nu simt asta. Cred că mai potrivit ar fi să stăm un pic liniștiți și să ne gîndim, să reflectăm, să privim lumina mieroasă care intră pe geam în această după-amiază de vară, să respirăm adînc și să nu facem nimic special. Pînă la urmă, atunci cînd te trezești dintr-un coșmar, nu sărbătorești cu surle și trîmbițe, ci doar te bucuri, cu o cană de cafea în față, că e o dimineață nouă și că n-a fost nimic adevărat.

Doar că ceea ce s-a întîmplat în ultimii doi ani a fost al dracului de adevărat. A început cu o rumoare surdă, cu o ură mocnită, alimentată de cele mai stupide, conjuncturale, uneori simple supărări de curtea școlii, împotriva lui Băsescu și a celor care, într-un fel sau altul, erau solidari cu el. Nu, solidari e mult spus, a tuturor acelora care aveau vreo tangență, fie și virtuală, fie și la fel de imponderabilă ca aceea de a lucra într-o instituție aflată sub patronajul președintelui țării. Cel puțin, în lumea mai degrabă culturală la care eu am avut acces nemijlocit, anti-băsismul și anti-icerismul au avut acest aspect mai degrabă caraghios. Alții erau cei cu motive grele, dar despre aceia nu pot depune mărturie eu. O dată scînteia aprinsă și întreținută bine de cea mai mare parte a presei, tăvălugul nu s-a mai oprit. Pînă azi, să sperăm. Este, de altfel, mecanismul oricărei nebunii care cuprinde periodic societatea, a se vedea Jurnalul lui Sebastian, nebunie colectivă ce nu are nimic de-a face cu pluralitatea opțiunilor politice, cu critica, cu protestul, cu lucrurile civilizat democratice. Niciodată, în asemenea cazuri, nu e vorba de argumente, ideologii, partide politice, măsuri controversate, calități sau defecte individuale. E vorba despre un fel de bîrfe care mai întîi se șoptesc, apoi se umflă, apoi creează bisericuțe, apoi dependență psihologică de grup, isterie…

Un intelectual invitat la Madrid povestea pitoresc, prin mai 2012, cum Băsescu merita ură eternă pentru că, în nu știu ce împrejurare, îi aruncase pălăria pe jos. Ce afront!

Altul, cam în aceeași perioadă, povestea cum Patapievici are o listă de autori și numai aceia erau invitați și plimbați pe la ICR-uri. Îmi amintesc și terasa din frumoasa Sevilie unde am purtat această intelectuală discuție. M-am uitat în ochii respectivului și i-am spus că lucrez de doi ani cu Patapievici și că nu am văzut și nu am auzit despre o astfel de listă. Mai mult, că dumnealui se afla la Sevilia invitat de ICR și că eu cu mîna mea făcusem propunerea la București și că, în ciuda faptului că scria mai mult decît critic despre Patapievici, iată, se afla invitat de instituția condusă de acesta. S-a uitat la mine, superior, neîncrezător și mi-a venit în mine replica lui Caragiale: ce-ș copil? știm noi mai bine…Nu după mult timp, vreo două luni, poate mai puțin, respectivul ins, scriitor renumit, spunea fără să clipească că nu fusese niciodată invitat de ICR undeva.

Altul, mai sofisticat, mi-a spus așa: dumneata, domnișoară (așa se adresează galanții români femeilor, ca să le facă să se simtă tinere), ești aici doar așa, de fațadă, mata nu știi ce se întîmplă de fapt. Păi cum, zic eu, dacă de vreun an jumate eu însămi fac listele de invitați, eu și colega mea punem cifrele de onorarii, contabila calculează impozitele, ne uităm de zeci de ori la o factură, unde și cu ce bani se întîmplă lucrurile alea, adevărate, despre care știți dvs., lucrurile alea oculte? Că nu mai rămîne timp, spațiu și buget pentru ele…Aceeși privire semnificativă și aceeași tăcere de fier, atotștiutoare.

Doar că asemenea prostii, repetate, mai ales la televizor, au dus la evenimentele din iulie 2012. Vă amintiți, cînd cu moțiunea de cenzură, cînd cu schimbarea avocatului poporului, cînd cu mutarea Monitorului oficial sub guvern ca să poată fi controlată ora publicării unei anumite ordonanțe, cînd cu suspendarea, cînd cu referendumul, cînd cu schimbarea legii ICR-ului… (Enumăr faptele ca să nu tulbur liniștea celor cărora le cade greu sintagma ”lovitură de stat”.)

Prin natura jobului, am fost, deși departe de țară, în mijlocul acestui ev aprins. ICR a fost o piesă importantă în meciul care s-a jucat la București și o mulțime de oameni, care, mulți dintre ei, poate nici nu știau prea bine cine face parte din guvern, s-au trezit peste noapte că depind, cu arme și bagaje, de circul politic și mediatic românesc. M-am numărat printre ei, pînă în aprilie 2014. Dar nu mă număr printre cei care, o dată plecați de la ICR, privesc cu mînie, cum spunea un fost coleg, spre ”locul călduț” lăsat în urmă într-un acces de demnitate. Am avut un job care trebuia să fie unul cultural și care s-a transformat într-un thriller de proastă calitate. Deși echipa Patapievici ar fi meritat cu prisosință să fi demisionat din solidaritate, posturile din această instituție erau joburi, și nu adeziuni. Mai mult, erau, pentru cei din străinătate, un fel de contracte de patru ani cu statul român și nu cu cei aflați în Aleea Alexandru. Cei trei din conducerea de la București au fost, de altfel, primii care ne-au amintit acest lucru tuturor celor care am comunicat cu ei în iulie 2012, și ne-am oferit disponibilitatea de a pleca o dată cu ei. Încă păstrez mailul lor de atunci, ca pe o dovadă de onoare și generozitate din partea celor mai insultați intelectuali români din ultimii ani.

Nemulțumirile din sînul intelectualității ultragiate și-au găsit rezolvarea firească după seismul politic (sună mai frumos decît lovitură de stat, nu?), iar emanația revoluției s-a numit, pentru ICR, Andrei Marga. El era cel menit să repare onoarea mînjită de elitismul foștilor.

Terminasem o teză de doctorat despre presa din comunism. Am avut prilejul să trăiesc astfel, din septembrie 2012 pînă în iunie 2013, o mostră vie a relațiilor de muncă din perioada totalitară, ca și cum cineva mi-ar fi oferit o călătorie în timp ca practică post-doctorală. Colega cu care lucram a devenit aliata mea și ne-am sprijinit reciproc, am format o celulă de rezistență, cum s-ar spune. Am văzut colegi invitîndu-l pe Marga la conferințe internaționale, i-am văzut pe alții dați afară abuziv de același Marga. Am rîs, am înjurat, am pretins că nu înțelegeam dispozițiile care veneau de la București, ne-am măsurat pulsul, am văzut listele de autori și artiști preferați (pe ale lui Patapievici nu le-a văzut nimeni nici pînă azi!) și le-am ignorat pe cît a fost posibil, iar cînd s-a îngroșat gluma, am scris scrisori deschise, comunicate, adrenalină.

Apoi am aflat din presă cum că, de fapt, inima adevărului era în altă parte: noi ăștia de la ICR-urile din străinătate eram de fapt spioni. O rețea internațională de spioni. Reflectam visătoare: dacă ar fi fost așa, măcar nu mai trăiam temerea rămînerii fără slujbă din cauza unei moțiuni de cenzură! Pe spion nu-l dai afară așa, cu una, cu două, ci îl trimiți în altă misiune, el nu are anxietăți laborale, stă în hoteluri misterioase, sare dintr-o mașină în alta…

Cu adevărat comic a fost cînd am aflat de la una din Antene, prin ianuarie 2013, că intelectualul cel mai bine plătit la ICR Madrid era o doamnă, ilustră necunoscută, anteniștii subliniau că nici măcar nu era o vedetă culturală. (Poate ați uitat: apăreau în presă contracte, onorarii, numere de pașapoarte și de conturi!). Doamna, profesoară de română la cursurile organizate de ICR Madrid, ne-a sunat înlăcrimată, întreaga familie din România era idignată că fiica supsese sîngele poporului: dacă spunea la Antenă! Suma colosală, de vreo 8000 de euro, reprezenta ceea ce încasase ea în total, pentru patru ore de cursuri săptămînale, plus examene, timp de 5 (cinci) ani!

N-am demisionat, dintr-un fel de îndărătnicie, dar, cam pe la mijlocul lui iunie 2013, în ciuda tuturor scandalurilor anterioare cu directori demiși ilegal, a ajuns și la Madrid hîrtia de încetare unilaterală și nemotivată a misiunii. A ajuns tîrziu pentru că se pare că au fost neînțelegeri cu privire la cine trebuia să fie numit în locul nostru. S-a întîmplat exact în săptămîna în care Marga însuși a fost demis. Noroc? Nu cred, ci tocmai hazardul absurd, hazardul cu care Marga s-a jucat și cu asta nu te joci, căci hazardul lovește implacabil și suprarealist!

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro