Criza energiei – cum se schimbă ordinea europeană. Mutarea rapidă pe care a reușit să o facă Italia, dar alte țări, nu

Criza energiei creează o nouă ordine europeană, cu o Italie puternică şi o Germanie cu probleme, arată o analiză publicată de Reuters, potrivit căreia relaţiile bune ale autorităţilor de la Roma şi ale companiilor italiene cu statele africane şi diversificarea furnizorilor le oferă un avantaj în aprovizionarea cu gaze.

Schimbarea rapidă pe care a reușit să o facă Italia, dar alte țări nu

În săptămânile de după invazia Rusiei în Ucraina, din 24 februarie, Claudio Descalzi, CEO al grupului energetic italian Eni, a început o serie de vizite la furnizorii de gaze din Africa. Vizitele au inclus întâlniri cu oficiali din Algeria, în februarie, şi discuţii în Angola, Egipt şi Republica Congo în martie, Descalzi fiind adesea însoţit de înalţi oficiali de la Roma, potrivit comunicatelor companiei şi ale guvernului.

Eni, la care statul italian are o participaţie de control, şi Italia au reuşit să profite de relaţiile de aprovizionare existente cu acele naţiuni pentru a-şi asigura o cantitate suplimentară de gaze pentru a înlocui o mare parte din volumele primite anterior de la furnizorul de top al ţării, Rusia.

Italia, familiarizată cu crizele economice, pare relativ rezistentă. Şi-a asigurat o aprovizionare suplimentară şi este încrezătoare că nu va trebui să raţionalizeze gazul, guvernul său salutând naţiunea drept ”cea mai bună din Europa” în ceea ce priveşte securitatea energetică.

”Aprecierea de care se bucură Descalzi în mai multe ţări africane este cu siguranţă un avantaj competitiv”, a declarat Alberto Clò, fost ministru italian al Industriei şi fost membru al consiliului de administraţie la Eni, referindu-se la dificultăţile de a semna acorduri în timpul unei crize de aprovizionare.

Martijn Murphy, specialist în petrol şi gaze la firma de cercetare Wood Mackenzie, spune că, deşi Italia a considerat de multă vreme Rusia drept cel mai mare furnizor de gaze, diversitatea sa mai mare de furnizori şi legăturile de lungă durată cu Africa au însemnat că este mai bine plasată pentru a rezista la renunţarea la aprovizionarea din Rusia, decât multe alte ţări.

Este o schimbare rapidă pe care multe ţări europene nu au reuşit să o facă, în timp ce războiul lui Vladimir Putin împinge continentul într-o realitate alternativă.

Cea mai puternică economie a Europei, probleme mari

În schimb, Germania, o putere economică şi un model de referinţă pentru planificarea prudentă, a fost prinsă complet nepregătită. Este în pragul recesiunii, industria sa se pregăteşte pentru raţionalizarea gazelor şi a energiei şi tocmai a naţionalizat o companie majoră de utilităţi.

Într-adevăr, cele două ţări se află în circumstanţe contrastante, deoarece o criză energetică gravă se desfăşoară inegal pe un continent unde dependenţa de gazeşe ruseşti variază foarte mult.

Ministerul german al Economiei spune că vrea să se îndepărteze de importurile de gaze ruseşti cât mai repede posibil şi să îşi diversifice aprovizionarea, invocând paşii de început în acest sens, cum ar fi închirierea a cinci terminale plutitoare pentru gaze naturale lichefiate (GNL). În prezent, Germania nu are terminale GNL, în timp ce Italia are trei în funcţiune şi a cumpărat recent alte două.

O mare parte din regiune se confruntă cu o criză de aprovizionare pentru iarnă, cele mai expuse fiind Germania, Ungaria şi Austria.

Ţările mai puţin afectate sunt Franţa, Suedia şi Marea Britanie, care nu s-au bazat în mod tradiţional pe Rusia, precum şi Italia.

Criza energetică cauzată de război a forţat guvernele să se confrunte cu riscurile dependenţei excesive de un furnizor sau o regiune dominantă. Această criză aminteşte de criza energetică din anii 1970, care a determinat Occidentul să-şi regândească dependenţa de petrolul din Orientul Mijlociu, o schimbare care a stimulat explorarea globală şi căutarea de furnizori alternativi precum Venezuela şi Mexic.

O poveste cu doi cumpărători

Italia a consumat anul trecut 29 de miliarde de metri cubi (bcm) de gaze ruseşti, reprezentând aproximativ 40% din importurile sale. Ţara înlocuieşte treptat aproximativ 10,5 miliarde de metri cubi din această cantitate cu importuri crescute din alte ţări, începând din această iarnă, potrivit Eni.

Cea mai mare parte a gazelor suplimentare vor veni din Algeria, care a declarat pe 21 septembrie că va creşte livrările totale către Italia cu aproape 20%, până la 25,2 miliarde de metri cubi în acest an. Asta înseamnă că Algeria va deveni cel mai important furnizor al Italiei, oferind aproximativ 35% din importuri.

Cota Rusiei a coborât între timp la niveluri foarte scăzute, a spus Descalzi în această săptămână.

Din primăvara anului 2023, un flux crescând de GNL va începe să sosească din ţări precum Egipt, Qatar, Congo, Nigeria şi Angola, permiţând Italiei să înlocuiască încă 4 miliarde de metri cubi de gaze ruseşti, a spus Eni.

Germania, ai cărei 58 de miliarde de metri cubi de gaze ruseşti importate anul trecut au reprezentat 58% din consum, a văzut că livrările prin conducta Nord Stream 1 au fost reduse din iunie şi oprite în august.

Incapabilă să-şi asigure suficiente provizii de înlocuire pe termen lung din alte ţări şi lipsită de o companie naţională de petrol şi gaze cu producţie în străinătate, Germania a fost forţată să meargă pe piaţa spot, unde a trebuit să plătească de aproximativ opt ori preţurile de anul trecut.

Factorii dincolo de controlul uman pot modela securitatea energetică: Germania nu se bucură de apropierea Italiei de nordul Africii, de exemplu, sau de bogăţiile Mării Nordului ale Marii Britanii şi Norvegiei. Nu are rezerve majore de petrol sau gaze.

Cu toate acestea, oficialii şi directorii germani au făcut calcule greşite în ultimii ani, în special după anexarea de către Rusia a peninsulei Crimeea a Ucrainei, sugerând că criza actuală ar fi putut evolua altfel.

În 2006, Italia era puternic interesată de gazele ruseşti, Eni – cel mai important importator de gaze al ţării – convenind la acea vreme cel mai mare acord pentru gaze al unei firme europene cu gigantul energetic Gazprom controlat de Moscova.

Însă în ultimii opt ani, cele două ţări s-au separat: Germania şi-a dublat achiziţiile de gaze ruseşti şi a devenit din ce în ce mai dependentă, în timp ce Italia a căutat să-şi asigure achiziţiile.

Italia a început să intre pe un drum diferit în 2014, când un nou guvern l-a înlocuit pe cel al lui Silvio Berlusconi, care era un vechi prieten al lui Putin, iar Descalzi a preluat conducerea Eni, potrivit unor trei surse familiare cu strategia energetică a ţării.

Descalzi, specialist în explorare şi producţie care a coordonat proiecte în locuri precum Libia, Nigeria şi Congo, s-a concentrat pe ceea ce ştia cel mai bine, a spus o sursă: explorarea Africii.

Un succes major a venit în Egipt în 2015, când Eni a descoperit cel mai mare zăcământ de gaze din Marea Mediterană, Zohr.

Pe măsură ce Descalzi a împins Eni să accelereze proiectele, a adăugat sursa, Eni a reuşit să înceapă producţia la Zohr în mai puţin de doi ani şi jumătate, o dezvoltare relativ rapidă în industrie.

În Algeria, unde Eni este prezentă din 1981, compania a încheiat un acord în 2019 pentru a reînnoi importurile de gaze până în 2027.

Momentul decisiv

Anexarea Crimeei de către Rusia în 2014 şi sancţiunile occidentale care au urmat au reprezentat un moment decisiv.

Roma şi-a retras sprijinul pentru proiectul South Stream, de 40 de miliarde de dolari, al Gazprom – care era menit să transporte gaze din Rusia către Ungaria, Austria şi Italia, ocolind Ucraina – tot ca răspuns la sancţiuni.

South Stream a fost abandonat de Eni mai târziu în acel an, înainte de a fi eliminat de Moscova.

În schimb, Italia şi-a îndreptat privirea către construcţia unei conducte mai mici, Trans Adriatica, din Azerbaidjan, prin Grecia şi Albania.

Cu toate acestea, Germania nu şi-a redus expunerea rusă.

”Europa şi Rusia au construit un parteneriat energetic de-a lungul a patru decenii şi nu a existat nicio zi în acea perioadă în care gazele să fi fost folosite ca armă strategică împotriva Occidentului”, a declarat Johannes Teyssen, a declarat directorul executiv al E.ON în 2014, în urma anexării Crimeii de către Rusia.

Mai mult, în 2015 a fost încheiat un acord între Gazprom şi companii precum E.ON şi Wintershall din Germania, pentru a forma un consorţiu pentru construirea conductei Nord Stream 2.

Germania a fost din nou orbită. Cu o zi înainte ca Moscova să invadeze Ucraina, Klaus-Dieter Maubach, CEO al Uniper, cel mai mare importator de gaze ruseşti al Germaniei, a descris Gazprom drept un furnizor de încredere. De atunci şi-a schimbat punctul de vedere.

După şapte luni, Uniper se pregăteşte să dea în judecată Gazprom pentru solicitarea de daune, din cauza reducerii livrărilor, şi a fost salvată cu o sumă de 29 de miliarde de euro (28 de miliarde de dolari) de către guvernul german, care a acceptat în septembrie să naţionalizeze compania.

Germania urmăreşte să înlocuiască complet gazele ruseşti până la jumătatea anului 2024, deşi unele companii de utilităţi – inclusiv producătorul de top RWE – consideră că ar putea dura mai mult decât atât, având în vedere că sursele alternative sunt limitate şi volumele dificil de procurat.

Toţi sunt de acord că va fi un efort costisitor.

”Ne-am bazat prea mult pe aprovizionarea cu energie din Rusia. Vechea ecuaţie conform căreia Rusia este un partener economic de încredere chiar şi în criză nu se mai aplică”, a declarat cancelarul german Olaf Scholz, în iunie. (Surse: Reuters/News.ro)