"Lectia" de Eugene Ionesco, in avanpremiera la Teatrul National Radu Stanca Sibiu

Regizorul Mihai Măniuţiu montează la Teatrul Naţional Radu Stanca Sibiu una dintre cele mai fascinante piese ale lui Eugène Ionesco, „Lecţia”. Avanpremiera spectacolului va avea loc joi, 25 septembrie, ora 19:00, iar premiera oficială la începutul lunii octombrie, anunta institutia teatrala.

„Lecţia” este un spectacol ce vorbeşte despre manipulare, seducţie, orori, robotizare, dar şi despre felul în care civilizaţia evoluează, sau ce înseamnă progresul.

„Lecţia e un foarte puternic text politic, unul dintre cele mai subtile şi în acelaşi timp generoase texte – în sensul că este compus şi structurat în aşa fel încât să poţi reflecta în oglinzile lui orice formă de dictatură, orice act politic care ţinteşte dezumanizarea, distrugerea individualităţii şi libertăţii omului. Genocidul, spălarea creierelor, purificările etnice, crimele în masă, totul se petrece sub ochii noştri. Nu ne mai putem preface că nu ştim. Trăim într-o epocă în care suntem cu toţii interconectaţi. Cei care pretind că nu ştiu, vor să-şi ţină ochii închişi. Un astfel de spectacol îi determină să deschidă ochii. Nu scapi de coşmaruri pretinzând că joci într-o feerie.“ – spune regizorul Mihai Măniuţiu.

Din distributia spectacolului fac parte Constantin Chiriac, Florentina Ţilea, Mariana Mihu; Veronica Arizancu; Emöke Boldizsár; Ioana Cosma; Serenela Mureșan; Veronica Popescu; Maria Soilică; Cristina Stoleriu; Alexandra Șerban; Codruța Vasiu.

Criticul Octavian Saiu despre „Lectia” de Eugen Ionesco:

Un spectacol al absurdului, în spațiu și timp

Lecția… Piesa celui mai bizar amestec de tragic și comic. Piesa întrebărilor fără răspuns despre putere, abuzurile puterii și despre suferința celor care le îndură. Piesa crizei tuturor valorilor morale, dincolo de limita dezumanizării. Piesa care se întoarce în același punct, pentru a lua totul de la capăt… Piesa construită cu maximă precizie, între nevoia de a exorciza un rău social și culpa individuală care îl explică, în cele din urmă. Piesa în care inocența e abil simulată, iar cinismul perfect disimulat. Piesa unei forme de nebunie ce cuprinde tot, până la sfârșit, când nu mai există nici o ieșire. Mai presus de toate, piesa în care Ionesco a lansat cea mai dură interogație asupra raporturilor între oameni, niciodată pe deplin vinovate sau nevinovate, mereu relativizate de compromisuri și amenințate de bune intenții…

Nimic nu e simplu, fără echivoc în Lecția. Dar întrebat, odată, daca i-e milă de elevă, Ionesco a răspuns că nu. E singurul răspuns fără drept de apel: victimele unui sistem absurd pot purta în ele culpa de a face pactul temporar cu ceea ce trebuie, de la început și pentru totdeauna, respins. Eleva este pentru Profesor materialul uman ideal – suficient de convinsă de ea însăși, încât să îi exacerbeze dorința de a o neutraliza, dar nu îndeajuns de puternică pentru a se putea salva de la prăpădul demenței lui. Câte lecturi nu au încercat să lămurească relația dintre aceste doua personaje, dintre „călăul” cuprins de delir și „victima” redusă treptat la tăcere! Însă nici explicațiile erotice, nici analizele lingvistice, nici chiar interpretările politice nu pot clarifica procesul prin care Profesorul ajunge să o anuleze ca ființă. Nimic, decât poate un singur concept, în care teatrul lui Ionesco de atunci și lumea noastră de astăzi se oglindesc izbitor: absurdul. E ceea ce apropie o piesă a anilor ’50, despre catastrofa unui Război Mondial de-abia încheiat, și universul nostru cotidian, presărat cu războaie savurate în direct, din confortul spațiului casnic. Absurdul rămâne legea absolută a lumii contemporane, fărâmițată, contradictorie, asaltată de nebunie din prea multe direcții. Iar avertismentul lui Ionesco e acum mai valabil decât oricând, într-o realitate pe care logica nu o mai încape, sustrasă controlului rațiunii de pericolele noilor sau vechilor ideologii, vizibile în formele cele mai năucitoare.

Cu un Constantin Chiriac în plină forță, amestecând carismă și sadism, cu o Florentina Țilea intensă și vulnerabilă deopotrivă, cu o Mariana Mihu la limita între complicitate și manipulare, cu seria de eleve scoase la „lecție”, versiunea lui Mihai Măniuțiu este un spectacol al acestui timp, tocmai pentru că ne confruntă cu un spațiu marcat până la refuz de prezența endemică a absurdului.