Cronică de teatru: Fragmente din povestea noastră 

Din punct de vedere strict tehnic sau, mă rog, statistic, lucrurile ar sta în felul următor. Fragmente din povestea noastră a însemnat ultima premieră a Teatrului Tineretului din Piatra Neamț din stagiunea 2023-2024 și cea din urmă din directoratul (întrerupt) de șapte ani (de fapt, la numai șapte ani, în loc de opt) al regizoarei Gianina Cărbunariu. Spectacolul constituie cea de-a doua parte din proiectul internațional de cursă lungă Unlock the City, prima fiind Aici. Melancolia, pe un text scris de Daniel Chirilă și regizat de Irina Moscu, proiect la care Teatrul Tineretului este participant. Alături de instituții similare din Anvers, Barcelona și Milano.

Din punct de vedere documentar este important de reținut că Bogdan Zamfir, de profesie actor, de câțiva ani stabilit în Franța (se va vedea ceva mai încolo că statutul și experiența lui de expat au contat în conceperea și concretizarea producției),  a scris ceea ce se cheamă un text comisionat care trebuia să aibă drept punct de plecare realitatea că, în ultimii 30 de ani, orașul Piatra Neamț ar fi pierdut aproximativ 30.000 de locuitori. 30.000 de oameni care au pus în practică acel pasaj din Declarația universală a drepturilor omului  ce spune că oricine are dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv propria lui țară în căutarea fericirii. De a pleca atunci când vrea și de a se întoarce tot în funcție de voința proprie. Numai că plecarea, indubitabil un inalienabil drept individual, nu reprezintă întotdeauna eminamente o problemă strict personală. Ea se cuvine să pună pe gânduri comunitatea, decidenții din fruntea acesteia, cu atât mai mult cu cât cea mai consistentă parte a celor ce se hotărăsc să plece fac parte din generația tânără. Și tot din motive documentare, este de reținut că tot Bogdan Zamfir a pus în scenă textul respectiv, în scenografia atent gândită a Irinei Moscu, cu importanta contribuție a lui Cristian Niculescu care a asigurat lighting designul, soud designul și video-designul, cu cea a lui Costi Baciu cel ce a creat o extrem de utilă instalație LED.  Așa se face că vedem și noi, proiectate pe mari panouri, nu doar un film despre istoria recentă a Teatrului, despre oamenii ce i-au conferit identitate, despre cele două  volume ale desenelor lui Dan Perjovschi care au fost șterse de cei care pleacă din dorința artistului, ci și imagini din muzeu, dintr-o imensă bibliotecă, din oraș și din Teatru, Și mai vedem  și chipurile unor oameni ce au făcut istoria orașului. Îi vedem în poze, dar mai ales cu ajutorul  și prin intermediul neprețuit al actorilor Cristina Ciulei, Cătalina Eșanu, Gina Gulai, Maria Hibovski, Andrei Merchea Zapotoțki, Elena Popa. Care au interpretat preț de o oră și jumătate personaje de diferite vârste. Tineri de azi care se întreabă, în jurul unui foc de tabără, ce să facă, să rămână sau să plece și dintre care cei mai mulți și cei mai valoroși aleg- hélas!- a doua variantă. Părinții lor care le vor -cum altfel?- binele, binele însemnând în primul rând o meserie bănoasă practicată aici sau afară.  Artiști sau intelectuali, asemenea lui Victor Brauner sau Jacques Hérold, ambii născuți în Piatra Neamț, pe care o istorie cel puțin neprietenoasă i-a determinat să plece ori precum Gheorghe Teodorescu Kirileanu pe care aceeași istorie l-a făcut să se încăpățâneze să rămână. Ori asemenea actriței bolnave de cancer, numită convențional Patricia Duvăz, căreia, în anii ’80 ai secolului trecut, cenzura întruchipată de o tovarășa cu munci de răspundere i-a amputat un monolog în care exact despre o istorie neprietenoasă și relele acesteia era vorba. Ca și despre dreptul de a gândi și a simți cu capul și cu sufletul propriu.

Or, de aici, de la cine și ce sunt personajele ce își fac apariția în spectacol, de la ce gândesc, ce spun, ce au pățit sau au trăit ele, de la felul în care își rememorează ori le este rememorată existența începe partea cu adevărat valoroasă a spectacolului nemțean.

Nu cred nici că textul lui Bogdan Zamfir, nici că spectacolul prilejuit de el ar fi tocmai fără cusur. Există laconisme lesne detectabile, există căderi de tensiune, intervin uneori goluri de aer.  Numai că, de data asta, cel puțin de data asta, nu aceste mici, poate inerente, sigur reparabile defecte contează. Importantă este emoția.

Sunt mai mult ca sigur că, de multă vreme, nu mi s-a întâmplat să mă simt atât de emoționat într-o sală de teatru ca la spectacolul Fragmente din povestea noastră,. Tinerii aceia pe care, la începutul reprezentației, i-am văzut nonconformiști, zgomotoși, plonjând nepăsători  pe skate-uri,  înzestrați cu hanorace și glugi, unii chiar în geci de piele, merg după aceea la muzeul ce concentrează istoria orașului și a comunității, la biblioteca numită G. T. Kirileanu. Și, în fine, merg la Teatru. Și la Dealul Pietricica.Acesta din urmă personificat, însuflețit și jucat amuzant și înțelept de Gina Gulai. Tot atâtea instituții și locuri cheie ale orașului, ale comunității. Așa se întâlnesc ei cu istoria, cu memoria.  Mai întâi cu muzeul în care se află un autoportret al lui Victor Brauner și care le amintește că, în urmă cu exact o sută de ani, în anul de grație 1924,  o atitudine ostilă i-a determinat pe cel ce va deveni un foarte mare artist și pe prietenul acestuia, Jacques Hérold, să ia drumul străinătății. Pe urmă cu biblioteca creată cu gândul de a fi în folosul și în slujba comunității  și menținută așa în viață de Gheorghe Kirileanu și sacrificiul acestuia, în pofida agresivilor culturnici comuniști din anii ‘50 și care au cam rămas la fel și în anii ’80, când introduceau în Teatru autofinanțarea și recurgeau la cenzurarea textelor. Atitudini ce s-au perpetuat și în anii 2020 când, din poziția de ordonatori principali de credite,  culturnicii de astăzi socotesc că ar avea drept de viață și de moarte  nu doar asupra bugetului pe care îl amputează când vrea pixul lor fiindcă despre minte și suflet nici măcar nu poate fi vorba, ci și asupra misiunii și repertoriului Teatrului.

Și, Doamne!,  cum să nu te emoționeze dilema tragică a lui Brauner, interpretat în travesti de Elena Popa? Sau demnitatea și simplitatea lui Kirileanu, excelent jucat de Andrei Merchea Zapotoțki (e atâta umanitate, simplitate, demnitate în compunerea acestui rol!), Kirileanu fiind un intelectual, un om al cărții care îi înfruntă calm și hotărât, neacceptând nici o concesie, pe zgomotoșii trimiși ai partidului, bine jucați de Gina Gulai și Cătălina Eșanu? Cum să nu îți dea emoții eroismul actriței pentru care teatrul merită până și sacrificarea ultimelor picături de viață, eroism adus pe scenă de interpretarea de excepție a aceleiași Elenei Popa (o actriță de mare caibru pe care Gianina Cărbunariu a adus-o acasă, la ea, la Piatra) și făcut să învingă zeci de ani mai târziu, atunci când monologul socotit odinioară subversiv și supus  cenzurii devine, în fine,  public grație vocii tinerei actrițe jucate de Maria Hibovski? Cum să nu  tresari când auzi că Alina pleacă, Radu pleacă, Vlad pleacă, însă Ana, Ana Enache, minunat jucată de foarte tânăra actriță Cristina Ciulei, rămâne. Rămâne, trece peste voința părinților și altruișți, și egoiști, absolvă Secția de Istoria Artei, se întoarce în orașul natal, îl cunoaște pe Tudor (doar unul dintre rolurile în care lasă o foarte bună impresie Florin Hrițcu, iar Florin Hrițcu a avut în vremea din urmă șansa unor importante roluri, șansă pe care a valorificat-o pe deplin) și îl duce cu ea la Teatru. Teatrul, înțeles ca loc suprem de memorie, loc în care ai șansa de a-ți pune întrebări și care câteodată te ajută chiar și să le găsești acestora răspunsuri.

A pune întrebări, a le afla unora răspunsuri posibile, a-ți ajuta concetățenii să rămână oameni și a nu cădea în capcana metamorfozării în simpli umani a fost, la urma urmei, esența celor șapte ani ai mandatului de director al regizoarei și scriitoarei Gianina Cărbunariu. Unii au înțeles-o, au urmat-o, alții i-au pus nenumărate piedici. – citeste restul articolului si comenteaza pe Contributors.ro