„Am mers la braț cu autismul 17 ani. Încercând să-l «normalizez» pe fiul meu, am devenit mai autistă decât el”
Vorbind zilele trecute cu o prietenă, am realizat că cei aproape 18 ani de mers la braț cu autismul m-au schimbat. Mult. Și nu-mi dau seama dacă în rău sau în bine, dar e clar că nu mai sunt cea de la început. Am câștigat mai multă încredere în mine, în Dumnezeu, am o reziliență de tai bușteni pe ea, dar mi-a scăzut toleranța la tot ce-l dă peste cap pe copilul meu. Atâtea am gestionat anii ăștia, încât mă simt ca Manole, care tot zidește la mănăstire și refuză să o bage pe Ana în peisaj. Toate sunetele, situațiile, oamenii agitați, animațiile, mâncărurile, culorile, muștele și „fiareee vechiii” și maneaua „la blană” au devenit și pentru mine niște declanșatori care mă scot din starea de bine cu care țin cu dinții.
Mi-am propus în urmă cu mulți ani ca autismul lui David să nu mă doboare niciodată, oricât de mult ar încerca să dea cu mine de pământ. A devenit crezul meu, rugăciunea mea de dimineața, prânz și seara: să am putere să rezist cu zâmbetul pe buze când în mintea copilului meu se declanșează o furtună ori chiar un uragan. Și m-am ținut de cuvânt, dar, dacă aș fi testată pentru note autiste în ziua de azi, testul ar ieși cu siguranță pozitiv.
Sunt Georgiana, mama lui David, un adolescent cu autism, iar serialul nostru „La braț cu autismul” a ajuns la episodul 114. Episoadele anterioare le găsești AICI.
David e modelul eu de om. Drept până-n măduva oaselor
În primul rând, cercul social s-a închis. Nu de tot, dar destul de mult încât să nu mă deranjeze cu nimic faptul că trec săptămâni până schimb o vorbă cu un om „real” în afara celor din familie. Toți cei „speriați” de diagnosticul copilului meu au ieșit singuri din listă, pe alții i-am scos, după criteriile lui David: falsitate emoțională, comportament „agitat”, limbaj licențios, pe cei care promit și uită să se țină de cuvânt, pe cei care obișnuiesc să ridice tonul la mine.
I-am tolerat ani în șir pentru că așa am fost învățată că e lumea: un amestec continuu de bine și rău, o simbioză perfectă între păcate și bunătate, o diversitate emoțională și comportamentală. Așa mi-am crescut și copilul, în încercarea de a-l pregăti pentru lumea asta mare și colorată în care el, atât de fragil și profund înclinat spre corectitudine, avea să se integreze la un moment dat.
Mereu i-am spus că în fiecare om se ascunde ceva bun, pentru că eu asta am vrut să cred. Mereu i-am spus că trebuie să ierte, să uite, să găsească o explicație logică pentru care cineva spune sau face ceva contrar a ce crede el că e bine. Am făcut asta zi de zi, an de an. Până când am obosit să o mai fac. Dintr-o dată mi-am dat seama câtă dreptate are David: dacă pot să aleg cum îmi trăiesc viața, de ce să nu aleg varianta cu cât mai puține compromisuri? De ce să-mi trăiesc viața (una singură de altfel) după regulile celorlalți, când pot să-mi urmez propriile reguli?
Articolul poate fi citit în întregime pe www.totuldespremame.ro