Mâna durerii (opinie)

În jurnalele de film ale anilor 1953-1955 de la British-Pathé, am găsit odată secvențe cu întoarcerea din Siberia a ultimilor prizonieri de război germani supraviețuitori ai captivității sovietice. Concentrați pe front încă de la începutul conflagrației, mulți dintre acești soldați fuseseră susținători ai nazismului, ajungând cu timpul complici aroganți ai Răului. Prizonieri, își meritaseră soarta, ajungând apoi să ispășească în cumplitele lagăre sovietice. Fuseseră storși la rândul lor de răutatea aceleiași cruzimi umane – de data aceasta de spiță bolșevică (altă față a bestialității Întunericului) –, pe care războiul o scoate întotdeauna la iveală.

          În forul interior lucrurile sunt complicate. Merită văzute însă chipurile acestor oameni frânți și ale rudelor lor în lacrimi (care îi primeau după o lungă așteptare, fără să fi avut nicio veste despre ei atâția ani). Ei revin acasă învinși, distruși, fără o altă aură de eroism decât aceea că, față de camarazii lor morți între timp, scăpaseră cu viață din infernul caznei. Sunt, în fond, oameni care nu meritaseră nimic în afară de pedeapsă, cărora complicitatea cu Răul le răpise totul, dar care pot arăta acum de ce omul are întotdeauna nevoie de răscumpărare.

          Ne simțim îndreptățiți să fim judecătorii semenilor noștri. Sentimentul de a ne crede stăpâni ai vieții, siguri de drepturile pe care ni le arogăm, pare să aibă precedență în fața oricăror alte situații. Or – în lumina Evangheliei – cele mai alese daruri nu sunt bunăstarea sau confortul exterior, tot așa cum nici obiectele sau stăpânirea lor. Crezul omului credincios nu este determinat de un capital meritoriu obținut prin consecvența mecanică față de Lege, decât dacă fidelitatea față de porunci îl conduce și mai aproape de bucuria Persoanei lui Isus. Faptul că El vrea binele omenirii se manifestă în descoperirea dragostei lui și în credința că jertfa sa este sortită să ofere răscumpărarea.

          Aruncându-și ochii prin istorie, ce anume îi învață greutățile vieții sau suferința pe cei care cred, dincolo de zădărnicie, absurd și răutatea omenească? Cu fiecare experiență tragică, nu primim oare „harul” de a ne concepe existența diferit? Pățania supraviețuirii în vremurile grele nu ne arată și mai mult măreția iertării și a milei, determinându-ne – în chip paradoxal – să citim altfel traversarea durerii și să ne întrebăm dacă mai e loc pentru răscumpărare?

          *

          Mila, compasiunea, iertarea nu se merită. Dăruite/primite necondiționat, acestea posedă puterea de a schimba pe dinăuntru suflete altfel decăzute, oferind acces la răscumpărare. Dumnezeu transmite bucuria dragostei sale odată cu jertfa Crucii sale. Acolo – credinciosul ar trebui s-o știe – unde El ne salvează în repetate rânduri, acolo unde aflăm gustul harului care nu încetează să ne surprindă prin compasiune și iertare, arătând și remediul de a nu ne lăsa copleșiți sub povara propriei vinovății. – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro

PS Mihai Frățilă – Episcop al Episcopiei Greco-Catolice “Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti. A studiat teologia la Roma (1991-1996) la Universităţile Urbaniana şi Gregoriana, cu bursă la Colegiului Pontifical Pio Romeno, și la Institutul Catolic din Paris. Preot din 1996, a fost vice-rector și apoi rector al Colegiului Pio Romeno de la Roma.