Mic îndrumar wannabe

Iată faptele. Am fost la Sibiu ca să lansez o carte și am povestit cu câțiva scriitori (Ionuț Cheran, Krista Szöcs, Victor Țvetov, Marin Mălaicu-Hondrari, Radu Vancu), cărora le-am pus următoarea întrebare: ce este mai important? Stilul sau povestea? „Stilul” a câștigat cu 5 la 1 (am fost singurul care a votat pentru „poveste”), iar Marin, văzându-mă bosumflat, mi-a dăruit o carte care tratează exact această problemă – și care, dealtfel, a fost deja prezentată aici*, grație articolului domnului doctor Mircea Morariu. De la Sibiu m-am dus la București, unde am adresat aceeași întrebare scriitorilor de acolo (Cezar Amariei, George C. Dumitru, Bogdan Răileanu, Tudor Ganea, Alina Voinea, Ramona Marin). Spre uimirea mea, am pierdut iar la vot, de data asta cu 6 la 1. Acestea sunt faptele.

Sau mai exact primul set de fapte. Al doilea set constă din mica mea experiență din această primăvară: ca și alții, mi-am făcut și eu o „școală” (curs, atelier) de creative writing, din care am învățat mai mult eu de la elevi decât elevii de la mine. Primul lucru care m-a uimit: numărul aiuritor de oameni care vor să scrie și să publice cărți. Credeam că îmi va fi dificil să găsesc clienți pentru așa ceva, dar s-a petrecut exact invers, a trebuit să tratez cu refuz pe cei care n-au fost imediat pe fază, chestie de care mi-a părut foarte rău; dar ce era să fac? Al doilea: calitatea formidabilă a acestor oameni. Cei care au venit la mine știau deja să scrie foarte bine, erau perfect pregătiți pentru a fi scriitori, nu aveau nevoie decât de o mică încurajare, ceea ce le-am și oferit (desigur, contra cost). Și acum, concluzia.

România este o țară bogată. Inegal bogată, da, dar bogată: atunci când cetățenilor unui stat le arde de scris cărți, înseamnă că au cam bifat restul. Și-au făcut o familie, o casă, o viață îndestulată, au plantat un copac etc, mai rămâne deci de scris o carte pentru ca omul să se simtă împlinit. Unde se întâmpla asta, în mod tradițional? În Norvegia și Islanda, două dintre cele mai prospere țări de pe planetă, unde oamenii sunt excelent educați, au timp personal și destui bani ca să se ocupe de scris și de citit. Spre uimirea mea genuină, mulți români din România sunt exact la fel. Educați, prosperi și cu poftă de scris. Concluzia se impune de la sine.

Încerc să le dau o mână de ajutor. Desigur, ideal ar fi să citească atent cartea lui Llosa („Orgia perpetuă. Flaubert și Madame Bovary”, editura Humanitas, 2024, în traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari); dacă li se pare prea grea, prea tehnică (deși, ca tot ce scrie Llosa, e-o lectură foarte plăcută), iată un mic triptic de sfaturi absolut oneste, care de stricat n-au cum să strice. Deci, scriitorule wannabe:

1. Găsește o poveste.
2. Găsește o voce.
3. Crezi!

Asta e tot. Iată și trei exemple, rupte de mine dintre miile posibile:

Ernest Hemingway a fost internat în spital, a găsit acolo o poveste, a căutat câțiva ani vocea potrivită, apoi a scris „The Sun Also Rises”, pe care însuși Llosa l-a numit „cel mai bun roman al lui” (al lui Hemingway, adică).

Sabina Yamamoto avea deja o poveste, a căutat timp de zece ani vocea potrivită, apoi a scris „Nu mai e nimeni acasă”, roman cu care a câștigat premiul „Ovidiu Verdeș” al revistei Observator Cultural.

George-Cosmin Borș a căutat o poveste, a găsit-o, a căutat câteva luni vocea potrivită, apoi a scris proza „Tulbure”, cu care a câștigat Marele Premiu al revistei Cod de Poveste.

(Precizez că aceste premii de care zic constau în bani, nu în „sincere felicitări!”).

Nici prin cap nu-mi trece să-mi sabotez, prin aceste sfaturi, propria muncă de profesoraș și cu atât mai puțin pe a colegilor mei (suntem mai mulți scriitori care oferim acest tip de serviciu). Atrag tuturor atenția că editurile sunt asaltate de manuscrise, așa că munca noastră le este foarte utilă doritorilor, chiar dacă se rezumă la câteva tehnici de „punere în pagină” și alte mărunțisuri (care însă contează, când diferența între manuscrise de valoare aproximativ egală este dată de amănunte). Insist însă pe sfatul numărul trei, care nu se află în cartea lui Llosa: absolut toți cei din jurul unui scriitor wannabe se vor strădui să-l descurajeze. Vorbele cele mai rele nu vor veni nici de la familie, nici de la dușmani, ci întotdeauna de la prieteni. Exemplu: „Mihăiță, lasă-te de cai verzi, vezi-ți de boscheții tăi! Ia uite scriitorul unde era! Eu țin la tine, cu toate că ești prost; eu de bine te învăț!” (într-adevăr, mare parte din truda arboristului ține de tunderea gardurilor vii – „boscheții” din citat). De aceea e mare nevoie de sfatul numărul trei: de credință. Crezi în tine! Pentru că nimeni altcineva nu va crede. Vei fi singur, și încă multă vreme. Scrisul și mai ales publicatul sunt teste de răbdare, de anduranță, deloc ușoare. Nu închei fără a-ți ura: bonne chance et bon chasse! – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro