Oameni cu probleme

O rapidă aruncare a privirii asupra fișei de creație a lui Cristi Juncu (regizorul a împlinit anul acesta 30 de ani de carieră) arată că preferințele sale în materie de repertoriu se concentrează pe două direcții clare. Juncu nu a neglijat deloc dramaturgia clasică, a montat și Shakespeare, și Gogol, și Caragiale, având evident o preferință specială pentru scrierile lui Molière, tot la fel cum s-a dedicat și promovării literaturii dramatice de ultimă oră. Cu o atenție specială acordată scrierilor din spațiul irlandez. A făcut-o nu doar în calitate de director de scenă, ci și în aceea de traducător.

Cristi Juncu a tradus și a montat piese de Martin McDonnagh și Conor McPherson, creația celui de-al doilea autor prilejuindu-i spectacole de referință precum  Hoții, The Night Alive și Navigatorul.  Cărora li s-a alăturat relativ recent Orașul luminii. În care este vorba despre ceea ce aș numi simplu oameni cu probleme.

Problemele lui John nu au început neapărat doar după moartea, într-un accident teribil, a soției. Ele însă s-au acutizat îndată după aceea. Așa că John întoarce pe toate fețele ceea ce i se par a fi tot felul precedente, greșeli mai mult sau mai puțin reale, printre care și frecventarea unei prostituate, și se simte bântuit de fantoma decedatei. Care îi apare periodic noaptea, înveșmântată într-un palton de culoare roșu aprins. Palton cumpărat relativ recent și în care femeia era îmbrăcată în ziua în care și-a găsit moartea într-un accident de automobil. În paltonul respectiv, John și-a văzut pentru ultima oară soția. Așa i-a recunoscut cadavrul. Conștientizând că ceva nu e în regulă, că are nevoie de ajutor, John i se adresează lui Ian. Despre care aflăm că a fost odinioară preot, iar acum profesează în calitate de psihoterapeut.

Ian este un bărbat încă tânăr. Prezentabil. Calm. Înzestrat cu un admirabil simț al măsurii. Pare a fi cel mai echilibrat și mai așezat om din lume. În conformitate cu ceea ce îi cere fișa postului, este un bun ascultător. Își întrerupe pacientul numai atunci când trebuie neapărat. Ascultă răspunsurile, notează, nu insistă. Știe ca și încrederea se câștigă în timp. Ian pare a fi un om fără probleme. Lucrurile sunt însă departe de a sta astfel. Ian și-a părăsit de câtva timp soția. Fără explicații. Și-a transformat cabinetul de consultații în locuință provizorie. În care Neasa, soția abandonată,  apare pe nepusă masă. Cei doi au o lungă discuție lămuritoare. Care nu lămurește, de fapt, nimic. După care problemele lui Ian se amplifică. Ian recurge la complicațiile vieții de noapte, frecventează ceea ce se cheamă les milieux louches. Se întâlnește cu un anume Laurence. Alt eșuat. Alt om cu probleme.

Toate aceste povești de viață întretăiate și ceea ce s-a întâmplat mai departe sunt spuse simplu, omenește, într-un chip lipsit de orice urmă de stridențe în spectacolul regizat de Cristi Juncu la Teatrul Nottara din București. Într-un decor și comun, și marcat de o oarecare stranietate (o cameră cu cărămizi la vedere), scăldat într-o lumină caldă, lumină de amiază, spațiu valorat de conceptul video datorat lui Radu Daniel) și de muzica în sonuri irlandeze, creație a Cristinei Juncu.

Povești care emoționează

Poveștile din Orașul luminii sunt credibile, emoționează în primul rând datorită felului în care regizorul a îndrumat și condus distribuția. În care iarăși strălucește Șerban Gomoi. Ian al său își măsoară cu mare atenție cuvintele. Este un interiorizat prin excelență. Șerban Gomoi joacă în mod admirabil tăcerile personajului. Plasează exact atunci când trebuie un surâs, un zâmbet, un rictus. Actorul își ascultă cu mare atenție partenerul. Posedă ceea ce aș numi rara arta a ascultării. Ian, jucat de Șerban Gomoi, știe cum poate să câștige încrederea pacientului pe care ajunge să și-l facă prieten. Prieten și, într-o oarecare măsură, confident. Știe cum trebuie făcute confesiunile. Știe cum se cuvin împărtășite bucuriile pacientului și progresele acestuia pe calea vindecării. Își recunoaște înfrângerile, neputințele în scenele cu Neasa și, mai ales, cu Laurence. Este rezervat atunci când i se cere să vorbească despre sine și propria salvare.

În John, Sorin Cociș face ceea ce cred că ar fi unul dintre cele mai bune roluri din cariera actorului. Sorin Cociș joacă rafinat stinghereală de la început, regretele și fantasmele personajului, progresele pe calea recâștigării încrederii în sine, convingerea din final a depășirii problemei. Indubitabil, Sorin Cociș  este foarte bun în secvența în care povestește aventura lui extra-conjugală. Ca și în cele în care evocă pretinsa întâlnire cu fantoma. – Citeste restul articolului pe Contributors.ro