Republica Moldova, ocheanul nostru întors. 33 de ani după…
O povară care va apăsa tot mai mult Republica Moldova în anii ce vin este cea a absenței unui sistem de garanții de securitate. Chișinăul are nevoie imperativă de crearea unui sistem de garanții de securitate sofisticat, creativ și eficient, care să protejeze Republica Moldova de amenințările externe repetate ale Estului. Din această perspectivă, este cert că garanția cea mai solidă a securității Republicii Moldova o reprezintă crearea unui sistem extern de alianțe și garanții. Nici o măsură menită a consolida dispozitivul intern de securitate și apărare nu poate crea garanția unui răspuns solid și credibil la amenințările de amploare generate de apetitul imperialist și revanșard al Moscovei. Din această perspectivă, este cert că neutralitatea nu mai răspunde nevoilor/imperativelor actuale și viitoare de securitate ale Republicii Moldova, reprezentând în egală măsură un obstacol la adresa securității Republicii Moldova și totodată un instrument de menținere a Republicii Moldova în sfera de influență rusă, o cămașă (rusească) de forță pentru independența Republicii Moldova.
Recenta adoptare a Strategiei Naționale de Securitate[1] a Republicii Moldova reprezintă, în acest context, o etapă (relevantă) a unui proces complicat, îndelung, dureros și riscant, care cere curaj, voință politică pe termen lung și asumări excepționale, prioritar la Chișinău (dar și la București, precum și în celelalte capitale relevante în care există o sensibilitate manifestă față de nevoia strategică a Republicii Moldova de a fi protejată de turbulențele neo-imperialiste ale Moscovei). În mod explicit, Strategia menționează Federația Rusă “și interpușii săi în Republica Moldova” ca fiind “cea mai periculoasă și mai persistentă sursă de amenințare”; mai mult, de Federația Rusă sunt conexate în mod direct cele mai importante din amenințările externe la adresa securității naționale a Republicii Moldova[2].
Răspunsul identificat prin Strategie implică, în plan extern, nevoia unei “rețele largi și funcționale de parteneriate cu cele mai avansate și prospere democrații ale lumii” – se menționează fără echivoc, în text (în această ordine), Uniunea Europeană[3], România[4], alți actori statali relevanți[5], Ucraina și NATO[6].
Este clar că modelul ucrainean (crearea unui sistem de parteneriate externe în domeniul securității) exercită, aici, un miraj incontestabil[7]. Un astfel de sistem de parteneriate reprezintă, în mod cert, un instrument oportun și binevenit de multiplicare a angajamentelor externe față de securitatea Ucrainei.
Tentativa de duplicare a unui astfel de sistem pentru Republica Moldova este binevenită. Dar nu suficientă.
Sistemul de parteneriate externe în domeniul securității pe care îl construiește acum Ucraina (cu aspirația enunțată că acest sistem ar putea genera garanții de securitate pentru Ucraina până la aderarea ei la NATO) are implicit rolul de a consolida securitatea țării în toate domeniile și implică atât angajamente bilaterale de sprijin în ceea ce privește războiul de apărare împotriva actualei agresiuni rusești, cât și consultări imediate și reacții multivectoriale de sprijin în cazul unei noi agresiuni a Federației Ruse. Însă nici acest sistem nu conferă, nici de jure și nici de facto, garanțiile de securitate pe care Ucraina le dorește și de care are nevoie. O garanție de securitate credibilă, inclusiv pentru Moscova, prioritar pentru Moscova, o reprezintă angajamentele de apărare colectivă ale Alianței NATO pentru toți membrii săi, cuantificate lapidar în celebrul articol 5 al Tratatului.
Pentru Republica Moldova, există mai multe circumstanțe agravante și obstacole de fond privind șansele de constituire a unui sistem extern de garanții cu privire la securitatea Republicii Moldova.
În primul rând, problema neutralității Republicii Moldova. Corul fanilor ruși din Republica Moldova cântă pe tonuri false, dar obsesive, teoria constituționalității caracterului neutru al Republicii Moldova, așa-numita „neutralitate permanentă”[8]. Se invocă astfel ca fiind dificilă și riscantă soluția modificării Constituției, în sensul renunțării la neutralitatea „permanentă”.
Aici ar exista cel puțin două nuanțe majore. Prima o reprezintă încălcarea directă, fragrantă/neechivocă, „permanentă”, de către Federația Rusă, a paragrafului 2 al aceluiași articol constituțional, respectiv “Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său”. Trupele rusești dislocate în mod ilegal și fără acordul autorităților din Republica Moldova pe teritorii ale Republicii Moldova încalcă în mod direct, grav și permanent Constituția Republicii Moldova, anulează de facto însăși ideea de neutralitate a Republicii Moldova și au rolul de a funcționa ca trupe de ocupație. Imperativul Declarației de Independență a Republicii Moldova, enunțat fără echivoc la 33 de ani, împliniți astăzi (“încetarea stării ilegale de ocupaţie a acesteia şi retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul naţional al Republicii Moldova”), a rămas un simplu deziderat.
Federația Rusă încalcă în mod permanent neutralitatea Republicii Moldova, prin trupele sale staționate ilegal pe teritoriul acesteia, iar recursul ipocrit și interesat (al Moscovei și al agenților săi de influență din Republica Moldova) la neconstituționalitatea demersurilor privind evadarea din neutralitate a Republicii Moldova este cinic și folosește în mod direct intereselor Moscovei.
O a doua nuanță o reprezintă Declarația de Independență a Republicii Moldova[9], care face parte din așa-numitul corp constituțional al Republicii Moldova. Potrivit acesteia, “Republica Moldova este un stat suveran, independent şi democratic, liber să-şi hotărască prezentul şi viitorul, fără nici un amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi năzuinţele sfinte ale poporului în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale”.
Întreaga Declarație de Independență, textul sacrosanct al existenței Republicii Moldova, reprezintă un fundament juridic paradigmatic privind independența Republicii Moldova față de Moscova, iar neutralitatea (inclusă ulterior în Constituție) reprezintă astfel o garanție a vasalității Republicii Moldova față de Moscova, un instrument de coerciție, control, șantaj și vasalitate asupra Republicii Moldova creat, menținut, dezvoltat și exercitat de către Federația Rusă.
Independența față de proiectul imperialist al Moscovei, proclamată în urmă cu exact 33 de ani de către autoritățile Republicii Moldova, este astăzi departe (eufemistic vorbind) de a fi plenară. Pentru realizarea independenței autentice de Moscova este necesar ca autoritățile Republicii Moldova (și deopotrivă partenerii ei externi) să iasă din zona de confort și din punctul geopolitic mort în care respiră Republica Moldova de peste trei decenii.
Denunțarea explicită a apartenenței la Comunitatea Statelor Independente, evadarea din narațiunea toxică și primejdioasă a neutralității, discutarea cinstită, în spațiul public, a oportunităților privind un viitor parcurs euro-atlantic al Republicii Moldova, din perspectiva prioritară a beneficiilor și garanțiilor de securitate pe care le oferă NATO, asumarea plenară a acestui parcurs de către autoritățile din Republica Moldova, indiferent de riscurile electorale implicite, substanțializarea sprijinului României față de nevoile de securitate ale Republicii Moldova, precum și pregătirea și convenirea, la solicitarea și cu acordul autorităților Republicii Moldova, a unor soluții externe de asigurare a securității ei, pregătite și convenite cu aliații strategici, ar putea reprezenta setul minim de exigențe în domeniul creării unui sistem credibil de garanții externe privind securitatea Republicii Moldova.
Mi se va spune că acum nu este timpul optim pentru o construcție de anvergură. Întotdeauna este. Mai ales acum. Pe falsul argument al kairosului amânat s-a construit fatalitatea de astăzi a leneviei geopolitice a Republicii Moldova, menținerea ei în gri-ul geopolitic al unei neutralități primejdioase.
Demersul curajos de asumare a parcursului european al Republicii Moldova este (doar) o parte a soluției. Din perspectiva nevoilor imperative în domeniul securității, apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană (și, aș spune, chiar aderarea ei la Uniune) nu reprezintă o soluție suficientă și nici o garanție de facto a securității Republicii Moldova.
Vecinătatea geografică primejdioasă a Republicii Moldova, recrudescența vectorului neo-imperialist al Moscovei, vehemența și toxicitatea cu care acesta se exprimă, riscurile extinderii proiectului neo-imperialist rusesc spre vest, turbulențele geopolitice în creștere numerică și de impact, fragilitatea internă a Republicii Moldova, precum și inconsistența viziunii politice românești și europene privind asigurarea securității Republicii Moldova, contruiesc un tablou în care este nevoie, astăzi mai mult decât oricând, de lideri politici cu viziune și respnsabilitate, la Chișinău și la București.
La București, elita responsabilă și viziunea politică autentică privind Republica Moldova întârzie să se construiască.
La Chișinău, acest lider politic există. Este nevoie ca la 20 octombrie a.c. să se creeze un punct de ireversibilitate a opțiunii europene a Republicii Moldova, prin realegerea acestui lider și prin susținerea masivă a proiectului european al Republicii Moldova la referendum.
Dar piatra de moară a Republicii Moldova (garanțiile pe termen lung ale securității ei) va rămâne și după 20 octombrie a.c. Denunțarea neutralității este imperativă. Crearea unui sistem extern de garanții de securitate pentru Republica Moldova, cu România și aliați strategici relevanți în centrul său, este imperativă.
Scenariul apocaliptic (al rostogolirii tancurilor rusești, pe coridorul terestru sudic al Ucrainei, spre Tiraspol, Comrat și Chișinău) cere construirea, cu tenacitate și curaj, a soluțiilor de protecție pe termen lung pentru Republica Moldova. Unele soluții vin din istorie[10] și din lecțiile ei. Altele pot fi construite ex nihilo.
Dacă există lideri. Dacă există voință. Dacă există conștiință. Dacă există responsabilitate. La Chișinău și București. – Citeste articoul integral pe Contributors.ro