„Când copilul spune «Te urăsc» părintelui este doar modul lui de a provoca aceeași durere pe care o simte el”. Cum răspunzi în funcție de vârsta copilului

Este dureros pentru un părinte să audă de la copil „Te urăsc!” Din fericire, asta nu înseamnă că îl și urăște cu adevărat. Este doar felul în care copilul transmite că este furios, confuz, frustrat sau trist, neștiind cum altfel să-și exprime aceste sentimente. Sau doar vrea să-i testeze părintelui limitele.

Specialistul în dezvoltarea copilului, Siggie Cohen, explică acest „Te urăsc!” ca fiind modul în care copilul încearcă să le provoace părinților aceeași durere pe care el o simte. Doar așa știe să-și comunice și împărtășească sentimentele. Are nevoie de timp ca să învețe alte modalități de a-și exprima sentimentele și de a lua în considerare și ce simt părinții. Are nevoie de timp să învețe că trebuie să se gândească la ce urmează să spună înainte să o facă. Dacă părintele recunoaşte că fiul/fiica are o izbucnire emoţională, deoarece încă învaţă să-şi exprime emoţiile, atunci poate considera incidentul ca pe o oportunitate de învăţare.

A avea o reacție emoțională, defensivă, de rușine sau vinovăție, nu este pentru părinte o reacție potrivită. Ceea ce ar trebui să facă este să manifeste înțelegere și să discute cu copilul despre emoția lui de bază, dar și despre stabilirea unei limite ferme. Totuși, felul în care părintele reacționează când copilul îi spune că îl urăște ar trebui să aibă în vedere și vârsta acestuia.

Copilul mic (între un an și jumătate și 3 ani)

La această vârstă de obicei copiii nu spun părinților că îi urăsc. Dar dacă totuși o fac, cel mai probabil au auzit expresia la alți copii, mai mari. A repeta, a imita, nu este deloc neobișnuit la copiii mici. În cazul în care cel mic pare să fie conștient de ceea ce spune și este furios, părintele îi poate explica faptul că atunci când este supărat, exact asta trebuie să și spună: „Sunt supărat!”, nu „Te urăsc!” De asemenea, îi poate recunoaște că, uneori, și el simte același lucru. Și că oricine poate fi câteodată supărat.

Preşcolarul (între 3 și 6 ani)

Abordarea este asemănătoare celei din cazul copilului mic, pentru că obiectivul este același: de a învăța copilul să-și exprime sentimentele și să le facă față într-un mod pozitiv.

Pentru asta părintele trebuie să rămână calm, copilul având nevoie de îndrumare, nu de mustrare. Diferența de abordare constă în aceea că va putea încerca să pătrundă puțin mai adânc în emoțiile copilului, întrebându-l și cât de supărat este. I se vor oferi asigurări că este în regulă să-i spună ce simte, dar și că îi pare rău pentru sentimentul pe care îl are. Totodată, părintele își va exprima credința că sentimentul va dispărea în curând, rugându-l pe copil să-l anunțe când se va întâmpla acest lucru. A-i arăta copilului că vezi starea prin care trece și că vrei să îl ajuți, este un prim pas excelent.

Vârsta școlară (între 7 și 11 ani)

La această vârstă „Te urăsc!” este folosit ca modalitate de a-i enerva pe părinți și ca răspuns la controlul pe care adulții îl au asupra vieții lui. Copilul practic nu își urăște părintele, el de fapt urăște sarcinile pe care acesta i le impune (efectuarea temelor, spălatul pe dinți, programul limitat de joacă sau de folosire a dispozitivelor electronice etc).

Părintele ar trebui să îi propună copilului ca mai întâi să se calmeze, apoi să discute despre nemulțumirile care stau la baza atitudinii sale. Un aspect important al discuției este cel al nevoii copilului de a fi din când în când scutit de unele sarcini, pentru a-i reduce nivelul de stres. Și nu pentru că sarcinile ar fi dificile, ci pentru că rezistența lui emoțională este fragilă.

Rețineți că atunci când un copil îi spune părintelui „Te urăsc!”, nu e nimic personal și nu trebuie să facă o dramă din asta, iar responsabilitatea de a găsi soluții aparține adultului.

Preadolescenții și adolescenții

„Te urăsc!” este aproape un refren pentru preadolescenți și adolescenți, aflați adesea în conflict cu părinții. Pe măsură ce se maturizează și devin mai independenți, aceștia sunt tot mai nemulțumiți de reguli și tot mai supărați pe părinți. Este doar o etapă…

Părinții pot răspunde „revoltei” recunoscând că nu întotdeauna sunt pe placul copiilor, că nu întotdeauna sunt de acord cu ei, dar că se străduiesc să-i înțeleagă. Recunoscându-le supărarea dar subliniind că ura nu este modalitatea de a o eticheta sau exprima.

Invitându-i să discute despre diferențele dintre ei și învățându-se unele lucruri reciproc. Asigurându-i ca vor fi ascultați și că, indiferent cât de frustrați, stresați sau supărați vor fi, le vor sta la dispoziție pentru a-i asculta vorbind despre sentimentele lor. În haosul emoțional în care rătăcesc, adolescenții au nevoie de părinți care să le înțeleagă punctul de vedere, care totodată stabilesc limite clare, dar care rămân calmi și responsabili.

Sursă foto: Dreamstime