Sunt Președintele Comitetului de Părinți (Nevorbiți) și după 3 zile îmi vine să-mi depun mandatul

M-am dus la prima ședință cu părinții a copilului meu toată un zâmbet. Eram așa de entuziasmată și de pornită să mă implic, că m-a luat valul și am ajuns Președintele Comitetului de Părinți. Ce-mi puteam dori mai mult de la viață? Nu au trecut decât 3 zile și 7 ore și caut o hârtie pe care să scriu demisia.

Ajunsă acasă, soțul mi-a spus cât a putut el de frumos că aici se va ajunge: ”Femeie, ai luat-o razna!”. Atât mi-a trebuit. I-am ținut un discurs despre implicare în comunitate, despre responsabilitatea noastră de părinți, despre locul unde am ajunge dacă toți s-ar da la o parte, despre modul în care pot să contribui la schimbarea sistemului pe care îl tot blamăm, despre copiii noștri care merită ceva mai bun. Dacă aveam o scenă și un microfon, mă puneau ăștia și ministrul Educației, așa vervă aveam în seara aia! Și chiar credeam ce vorbesc.

Adevărul era că îmi doream să fiu acolo, în miezul deciziilor, pentru că știu că sunt o persoană combatantă, care vrea și poate să se implice. Am început chiar de la acea ședință. Doamna ne-a întrebat dacă vrem să organizăm niște activități și prin toată rumoarea ce se crease am auzit doar ”discutăm pe Whatsapp și hotărâm apoi”.

Deja îmi imaginam milioane de rânduri pe grupul care nici nu exista. Rândurile care, cel mai probabil, erau din categoria „discutăm discuții”. M-am ridicat în picioare și am decretat: ”Hotărâm acum!” Păi nu eram eu președintele ales? Și-am luat decizia până la finalul ședinței. Nu era una de viață și de moarte. Știți veșnicele discuții de la început de an școlar: hârtie igienică, imprimantă, săpun, televizor. 

Citește continuarea articolului pe site-ul nostru de parenting www.totuldespremame.ro