REPORTAJ din Bruxelles. „În țară câștigam 1.600 de lei la supermarketul din sat”, aici face 3.000 – 4.000 de euro, în funcție de ore, iar patronul, un român, își distribuie muncitorii ghidându-se pe o aplicație

Acesta este al doilea episod al reportajului realizat după ce, vreme de 6 luni, doi jurnaliști români, Elena Stancu și Cosmin Bumbuț, au stat în rulotă lângă Bruxelles, alături de cei 60 de muncitori români în construcții. Ei spun: Am întâlnit istoria recentă a României pe șantierele din Bruxelles, în inima Europei, unde se construiește în limba română. Interviurile cu muncitorii le-am făcut în Belgia, dar viața lor se întâmplă în România.

E întuneric la 5.50 dimineața, când muncitorii români vin la sediul firmei Roteam din Zaventem și încarcă dubele cu materiale și echipamente de lucru. Pe un perete din depozit sunt lipite două tabele: primul cu magneți cu numele muncitorilor și lista de șantiere, al doilea cu adresele șantierelor. 

Cosmin Râță, proprietarul firmei de hidroizolații Roteam, a treia ca dimensiune din Belgia în domeniul ei de activitate, împarte echipele – Bruxelles, Zellik, Ghent, Anvers, Mechelen, Oudenaarde, Nieuwpoort, Tournai.

Distribuiți după aplicația meteo

Lunea sunt prezenți aproape toți cei 60 de muncitori români care lucrează la Roteam, inclusiv cei care în timpul săptămânii rămân în deplasare, la 200-300 de kilometri de Bruxelles. Bărbații au cearcăne adânci după noaptea de duminică, după metrii de bere de la barul românesc Zvon și după coniacul de la cazări. La automatul de cafea e coadă, iar lângă el plutesc nori groși de fum de țigară. 

• Acum citiți Partea a II-a a reportajului despre românii din construcții din Belgia. Dacă doriți, la final puteți citi și Partea I: Românii care muncesc pentru 3.000 de euro în construcții în Belgia, la o firmă a trei frați craioveni: „Nu vreau să mă îmbogățesc, dar vreau să câștig pâinea mea și a familiei mele”.

Accentele din Oltenia și din Ialomița se amestecă cu cele din Moldova și înjurăturile sună toate la fel. Bărbații își încălzesc mâinile în jurul paharelor de carton cu cafea. 

Plouă, dar a plouat și ieri și alaltăieri și toată săptămână trecută – așa e mereu în Belgia. Cosmin Râță are deschise pe telefon două aplicații cu prognoza meteo: în unele localități nu va ploua deloc, așa că echipele pot să pornească, în altele va ploua doar după-amiaza și muncitorii o să prindă niște ore bune de lucru, iar în Bruxelles ploaia e măruntă și oricum se oprește într-o oră. 

Autorulota noastră e parcată lângă dubele muncitorilor și în fiecare dimineață îi auzim când încep să sosească la 5.50, când încarcă sculele, plăcile de izolație și sulurile de membrană bituminoasă – întâi pe zăpadă și întuneric, apoi pe ploaie, vânt și umezeală, apoi zilele se lungesc și răsăritul ne prinde în ușa depozitului, în spatele magazinului Brico, în cartierul industrial traversat de camioane și dube de lucru.

Migranții economici muncesc câte 10-11 ore pe zi departe de familiile lor 

Când te înregistrezi la intrare într-un șantier belgian și arunci un ochi pe foaia de prezență, o să vezi liste întregi cu nume românești. 

Românii toarnă fundația, montează geamurile, zugrăvesc, izolează acoperișurile și lucrează ca muncitori necalificați. Ne-am obișnuit atât de mult să vorbim în română cu toată lumea, încât ne mirăm când niște muncitori ne răspund în poloneză. 

Mergem cu Vasea, Mihai și Vlăduț pe șantierul din Zellik, cu Îngerașu, Țuțu și Pavel la Anderlecht, cu Costel și Valică la Ghent, cu Nelu și Marius la Oudenaarde, cu Gabi și Mihăiță la Zaventem. Limba oficială pe șantierele din Belgia este româna, urmată de poloneză, portugheză, italiană și ucraineană. 

Turnul Babel al celor care înalță lumea

Urcăm pe schele, pe scări de incendiu, în lifturi industriale cu materiale de construcții, pe scările provizorii marcate cu leduri. Auzim manele la parter, hip-hop portughez la etajul patru și muzică populară bulgărească la ultimul etaj.

În Belgia au apărut șantiere uriașe, cu sute de muncitori, cum au fost în Spania și în Italia la începutul anilor 2000, când primii români plecau să lucreze în construcții în Europa. Pentru cei mai mulți dintre ei, Belgia nu e prima țară în care emigrează – Cristi din Suceava a lucrat în Spania, Italia și Germania înainte să-l întâlnim pe un șantier din Oudenaarde. 

Înregistrăm viețile extraordinare ale oamenilor obișnuiți, ale taților, fiilor și soților – migranți economici care muncesc câte 10-11 ore pe zi departe de familiile lor ca să-și construiască o casă în țara în care nu trăiesc, ca să-și țină copiii la școală în țara în care nu trăiesc, ca să semene porumb în țara în care nu trăiesc. 

„E foarte greu pentru tineri”

Din banii pe care îi câștigă în Belgia, Marius își întreține tânăra familie din România, soția de 24 de ani și fiica de 2, dar și mama, care a lucrat toată viață în agricultură, deci n-are niciun venit stabil, și bunicul, care a lucrat la CFR și are o pensie de 1.000 de lei. 

Ieri Marius i-a trimis bunicului 400 de euro să cumpere erbicid pentru grâu și semințe de porumb, iar acum, în aprilie, când o să semene porumbul, o să-i trimită bani să plătească un tractorist. 

Marius Bocai, 27 de ani, este din Rusănești, județul Olt, un sat la 35 de kilometri distanță de Caracal. Părinții lui s-au despărțit când avea trei luni și a fost crescut de mamă și de bunici. Familia lui cultivă salată, roșii, ceapă, vinete, ardei, castraveți, grâu și porumb, pe care le vinde mai mult „la angrosiști”, pentru că nu are timp să se ocupe și de grădină, să stea și în piață, la tarabă. Când era mic, Marius ieșea cu căruța în drum, la strada principală, și vindea legume.

Munca în agricultură e grea și începe din decembrie, când se pregătesc răsadurile. „Oamenii cu grădini nu au niciodată pauză, nu se știe de sărbătoare, nu se știe de nimic: o ia din iarnă până în iarnă. Roșiile trebuie să le sapi, să le copilești, să le dai pe ață, să le stropești, să le dai la coadă. Că dacă nu le dai și nu se face la timp și le-ai scos ultimul, ai prins preț prost și nu iei nimic pe ele.”

Șocul din piață

Familia câștigă doar vara și toamna din vânzarea legumelor și a cerealelor și își „drămuiește” banii pe tot parcursul anului. Mănâncă ce produc în gospodărie, iar pâinea o fac acasă, din grâul cultivat de ei.  

Lui Marius i-a plăcut mereu munca în agricultură și viața la țară, i-a plăcut să îngrijească de animale, de cal, de vacă și de oi, iar la liceul agricol materia lui preferată a fost agricultura. 

Când avea 16 ani, a mers două săptămâni cu unchiul lui la piață, în Săliște, județul Sibiu, unde dormea noaptea pe un pat pliant lângă tarabă. „Când descărcam mașina, a venit o doamnă și a cumpărat un kil de roșii. Unchiu’ îmi dă cinci lei. «Ce e cu ăștia?» «Ăștia sunt primii tăi bani pe roșii.» Știam că este mult, dar mi se părea prea mult. La noi se vindeau roșiile cu 50-60 de bani, dacă le vindeai. La piață am făcut 40 de milioane într-o săptămână, nu-mi venea să cred.”

„E foarte greu pentru tineri. Am prieteni care se descurcă de azi pe mâni, deși e zonă bună de agricultură. Ca să trăiești din agricultură, trebuie să muncești enorm, trebuie să ai pe cineva care să stea numai pe piață la masă, nu să le vinzi cum le vindem noi, la angrosiști. Le cumpără de la noi cu un leu și le vinde la masă cu cinci lei.”

A început la mandarine în Spania, a revenit în țară și a plecat din nou

La 18 ani, după ce a terminat liceul, Marius a plecat să muncească în Spania la mandarine împreună cu un vecin. După cinci săptămâni, s-a întors în țară cu 300-400 de euro. 

În 2017, s-a angajat la Yazaki, o fabrică de cablaje din Caracal, unde câștiga 1.300 de lei. Când intra în fabrică, pe piele îi apărea o alergie care îl făcea să se scarpine până îi dădea sângele. N-a rezistat mai mult de câteva săptămâni.

Și-a găsit de lucru în sat ca dulgher, la un patron care i-a promis că-i dă 1.800 de lei pe lună la negru. A lucrat patru luni, dar nu l-a plătit decât două. 

S-a angajat la supermarketul din sat, unde avea contract de muncă și câștiga 1.600 de lei. Deja o cunoscuse pe iubita lui, Florina, care se mutase la el. „Mă descurcam cam greu. Mă mai duceam la pădure după lemne și le vindeam. Așa m-am descurcat.” Familia lui se ocupa de grădină, iar Marius lucra și în agricultură când se întorcea de la serviciu. Într-o zi a leșinat din cauza epuizării și a ajuns la spital. 

„Vroiam și noi niște condiții, vroiam o mașină”

În 2019, el și Florina au plecat să muncească în Anglia, la curățenie, unde i-a chemat o mătușă. „Vroiam și noi niște condiții, vroiam o mașină”, spune Marius. Casa țărănească din Rusănești, cu veceu în curte, avea nevoie de o renovare. 

Au aterizat pe aeroportul din Luton în decembrie. I-a luat un taximetrist român și i-a dus într-o casă cu mai multe cupluri din România. Făceau curățenie în case particulare și mergeau de la o adresă la alta – erau plătiți cu 7,75 lire pe oră și câștigau împreună în jur de 2.800 de lire pe lună. 

Marius, care avea permisul de un an și condusese doar duba patronului de la magazin prin sat, a trebuit să conducă prin Londra și prin împrejurimi o mașină cu volan pe dreapta. S-a descurcat și a căpătat experiență de șofer în Anglia. Au schimbat mai multe locuri de muncă: au lucrat la o fabrică de carne de rață, la un depozit de haine, Florina a fost bonă și Marius manipulant de marfă la magazinul românesc. 

După un an și jumătate, când Florina a rămas însărcinată, s-au întors din Anglia fără să fi pus prea mulți bani deoparte. „Ce câștigam trimeteam acasă”, spune Marius. „Eu acasă am pământ, am pe bunicul și pe maică-mea. Trebuia să trimet să se ocupe de pământ, să-l are, să-l samene.”

Câștigă 3.000-4.000 de euro net pe lună, în funcție de orele muncite

În 2022, după ce s-a născut fiica lui, Andrada, Marius a lucrat o perioadă în Germania, apoi s-a angajat la firma Roteam din Belgia, unde muncește de doi ani. 

E cel mai bun loc de muncă pe care l-a avut vreodată și e mulțumit financiar – câștigă 3.000-4.000 de euro net pe lună, în funcție de orele muncite. Marius trage tare, pentru că vrea să-și aducă în Belgia tânăra familie, și lucrează câte 260-280 de ore pe lună. Cosmin Râță, proprietarul firmei, i-a promis că-l ajută să-și găsească chirie, să-și înscrie fetița la creșă și să-i facă acte soției lui, Florina.

 „Când vin de la muncă, mă duc repede să mănânc, să fac un duș și să vorbesc și eu acasă 10 minute, cât apuc, depinde cât sunt de obosit”, spune Marius. „Mă ia somnul și îmi cade mâna cu telefonul. Deja Florina când mă vede: «Gata, te las să dormi».”

Viața la oi

E una din puținele zile însorite din luna martie și muncitorii români fumează în curte. Îi vizităm duminica la cazări, în ziua lor liberă, când au timp să se lungească la vorbă. Marian a pus la boxe muzică din anii ‘80, iar Costică e în bucătărie și gătește rasol de porc. Ghiță s-a întors de la târgul de vechituri cu o colivie mai mare pentru cei doi papagali pe care Marius i-a cumpărat ieri cu 50 de euro de la un român.

Marian a găsit azi-dimineață colivia în curte și a băgat papagalii înghețați în bucătărie, iar acum încearcă să-l convingă pe Marius că nu poate să-i lase afară, ca pe găini, mai ales că noaptea în Belgia sunt 4-5 grade Celsius. Participăm la transferul papagalilor în colivia mai mare, care se lasă cu ciupituri și pene colorate zburând prin living. 

Costică ne invită la masă și ne servește cu brânza de oaie de la Vaslui pe care am lăudat-o data trecută. Ține în beci proviziile din România: borcane cu brânză în saramură, murături și carne de porc în untură. Cosmin întreabă dacă n-are și niște slănină, dar toți bărbații din casă au proviziile lor, așa că pe masa din bucătăria comună se face o degustare de slănină din diverse sate din Moldova. 

Costică „s-a născut între oi” și a lucrat ca cioban de când avea 10-11 ani. Iubita lui avea 14 ani și el 19 atunci când li s-a născut primul copil, un băiat, urmat de două fete la distanță de câte un an. 

Costel Sârghe – Costică –, 43 de ani, e din Bălțați, județul Vaslui, un sat cu 600 de locuitori la 21 de kilometri distanță de Huși. Are doar opt clase, pentru că la stână nu era vreme de școală – trebuia să-i ajute pe bărbații din familia lui, ciobani de generații. La 12 ani, Costică mulgea singur 200 de oi. „Copilăria mea a fost muncită”, spune el. 

În 2003, când avea 22 de ani, Costică s-a despărțit de iubita lui și a plecat la București să muncească în construcții. Băiatul a rămas cu el și fetele cu mama, dar a ținut permanent legătura cu ele și le-a sprijinit financiar. „Nu mi-am uitat niciodată copiii”, spune el.  

A început să lucreze pe acoperișuri, la hidroizolații, meserie pe care o practică de 21 de ani. „Părinții mei au continuat cu oi și, când mă duceam la țară, mai intram și eu, că mă trăgea la stână. Și acuma mi-e dor. De câte ori mă duc la văru-meu, rămân o sară la stână. El are condiții – lumină, televizor. Noi nu aveam condițiile astea.”

„Nu poți, tată, să stai acasă?”

La București a cunoscut-o pe Corina, soția lui, cu care are un băiat de 16 ani, elev la liceul auto. Au locuit în apartamente închiriate cu băiatul lor și cu băiatul lui Costică din prima relație, apoi și-au cumpărat un apartament în rate în sectorul 4.

În 2015, Costică a plecat să muncească în Belgia la acoperișuri împreună cu doi frați de-ai lui și un cumnat – câștigurile din România nu era constante, pentru că în lunile de iarnă nu se găsea de lucru. I-a fost greu să stea cinci ani departe de familie, iar moartea părinților l-a devastat. 

„Mi-am pierdut amândoi părinții în timp ce eram în străinătate. Știam că tata are ceva cu plămânii, dar nu m-am așteptat. Nu m-am așteptat nici la mama. M-a sunat un cumătru; a fost un șoc, eram la muncă. Atunci seara ne-am pus toți frații la drum cu mașina. Era cu covidu’ și mă gândeam că o să închidă sicriul și n-o să-l mai văd niciodată pe tata.”

În 2020 s-a întors în România ca să fie alături de familia lui. Și-a găsit de lucru în același domeniu – câștiga 7.000 de lei indiferent de anotimp, o condiție pe care a negociat-o de la început. A intrat însă în panică atunci când rata la apartament a crescut de la 1.000 la 1.400 de lei, deși, când l-a cumpărat, cei de la bancă l-au asigurat că n-o să crească mai mult de 10-20 de lei.

Anul trecut, când i-a spus că trebuie să plece din nou în Belgia, Cristi, băiatul cel mic, s-a întristat. „I-am spus: «Măi, tată, vreau să trag să achit casa, că am făcut împrumut la bancă». «Tată, dar eu nu pot să mă angajez să ne vină mai ușor?» I-am zis: «Nu, că eu am muncit de mic copil și nu vreau să muncești și tu. Ți-a veni timpul.»” 

Și acum, după un an și jumătate de când a plecat în Belgia, băiatul cel mic îl întreabă mereu: „Nu poți, tată, să stai acasă?”. 

„Vreau să mă trag lângă familie”

Costică plânge pe canapeaua din living, în timp ce din bucătărie se aud clinchete de pahare, muzică și râsetele colegilor lui. „Vreau să mă trag lângă familie. Mi-e foarte greu fără familie. Nu mai pot să rezist”. 

Nu știu dacă se cuvine să-l îmbrățișez, așa că îl mângâi pe umăr. Singurătatea de la cazări e apăsătoare – toți bărbații aceștia care trăiesc departe de familiile lor și care ne arată pe telefon fotografii cu soțiile, copiii și casele. Absența se alină cu mâncare și vin de țară. Mâine muncitorii vor fi la depozit la 5.50 dimineața, mahmuri și încercănați, încărcând în dube materialele de construcții. 

Pe vremea când trăia în România, în zilele ploioase, când nu se muncea pe șantier, Costică o ducea cu mașina la serviciu pe soția lui, care lucrează la Selgros. O întreba pe drum: „Ia zi, Guri, ce vrei să mănânci azi?”. „Întotdeauna se bucura când venea de la muncă – eu eram bucătar acasă. Unii zic: «Mă, femeia trebuie să facă de mâncare». Dar dacă știu să gătesc, de ce să nu fac?”

Anul acesta, l-a rugat pe fiul cel mare să-i ducă un buchet de flori pe 8 Martie. „«Tati, te duci și-i iei din partea mea un buchet mare de trandafiri.» Lui nevastă-mea îi plac parfumurile și, știi, mie îmi place să-i fac cadou parfumuri.”

Petrecăreții din bucătărie dau muzica la maximum și ne întrerup conversația. S-a făcut târziu și trebuie să ne întoarcem la autorulotă, pentru că noi nu suntem obișnuiți să ne trezim dimineața la 5. Costică ne pune la pachet brânză de oaie de la Vaslui. 

23 martie 2024

„I-am zis lui nevastă-mea: sarmale și salată boeuf”, spune Costică. Suntem în barul românesc Zvon din Zaventem, în cartierul în care locuiesc românii de la Roteam, împărțiți în patru-cinci case. „Senzațiile care le am când știu că plec acasă. Numai nebunul care nu-și iubește familia nu s-ar bucura să meargă acasă.”

Costică și-a luat o săptămână liberă și mâine zboară la București să-și vadă familia. E vesel: „Nu pot să dorm, abia aștept să ajung la nevastă, la copii. Nu poți să stai numai la muncă. Vine prietenul lui fie-mea aia mică să mă ia de la aeroport. Ăl mare lucrează, nu poate să mă ia.” 

De fiecare dată când se întoarce acasă, îl vizitează și copiii cei mari, care locuiesc în București. Le gătește friptură și mămăligă cu brânză dată pe răzătoare, cu murături sau mujdei.

Costică are multe planuri pentru o singură săptămână: să petreacă timp cu toți copiii, să plece într-o vacanță cu soția și băiatul cel mic, să-și facă analizele, pentru că de câteva luni îl doare spatele și îi amorțește piciorul stâng.

31 martie 2014

Mergem cu Marius la aeroportul din Charleroi să-l luăm pe Costică care se întoarce din România. „Imediat a trecut săptămâna, nici nu știu cum.” Ne arată poze de la Poiana Țapului, unde a fost împreună cu soția și băiatul cel mic. „Am stat numai cu familia, nu ne-am despărțit deloc unul de altul – a fost și ea liberă. Dacă am avut treabă într-un loc, am luat-o și pe ea cu mine.”

Cea mai grea parte după o vacanță în România este despărțirea, spune Costică. „Îmi văd copilul, îl simt eu că pe zi ce trece, pe măsură ce se apropie timpul, stă călare numai pe mine, mă iubește, mă drăgălește. Și e mare, are 16 ani, e mai înalt ca mine, mai voinic.”

„Soția nu plânge; poate sufletul în ea. Cum e și la mine, știi, sufletul plânge când ne despărțim.”

Povestea continuă

Ciclul de reportaje realizat de Elena Stancu și Cosmin Bumbuț la muncitorii români din construcții din Bruxelles va continua în zilele următoare în HotNews. Este o încercarea jurnalistică fără precedent, după ce cei doi jurnaliști de la Teleleu.eu au stat 6 luni în această comunitate a cărei viață o descriu.

Partea I a reportajului aici: