Cronică de film: Longlegs (Colecționarul de suflete)

Și aici, adică  în cazul filmului Longlegs (Colecționarul de suflete), se potrivește perfect celebra zicere a lui Etiemble: Comparaison n’est pas raison. În sensul că nu servește la nimic să compari filmul pe a cărui lungă listă de producători figurează  Nicolas Cage cu mult mai celebrul Tăcerea mieilor. Filmul cu cinci premii Oscar din 1991, regizat de Jonathan Demme.

Da, e adevărat, avem de-a face în Longlegs cu o lungă serie de crime. Comise prin ani de același ucigaș în serie. Crime ale căror victime sunt familii întregi în a căror componență figurează fete obligatoriu născute în ziua de 14 februarie. Totul a început cândva prin anii ‘60, iar agenții FBI nu au izbutit să dea de urma ucigașului nici măcar în anii ‘90,  atunci când la Casa Albă se afla Bill Clinton. Care nu are nimic de-a face nici cu omorurile, nici cu criminalul în serie. Atâta doar că aparatul de filmat al lui Andres Arochi insistă, după părerea mea nițeluș cam mult, asupra președintelui, al cărui portret este aninat la loc vizibil în biroul lui Carter (Blair Underwood). Unul dintre agenții FBI însărcinat cu anchetarea noilor crime ale lui Longlegs.

E clar că criminalul este un psihopat, că aparține unui cult satanic, că își ucide victimele după un ritual întotdeauna respectat la virgulă. Lăsa negreșit la locul crimelor extrem de sângeroase (și asupra sângelui în valuri se oprește cam mult camera lui Andres Arochi) un bilețel scris cu litere speciale și semnat Longlegs.

Acțiunea filmului, ale cărui scenariu și regie sunt semnate de Osgood Perkins (nimeni altul decât fiul marelui actor Anthony Perkins), este dincolo de orice discuție inegală. Parcă mult prea frecvent și când te aștepți mai puțin trenează. Aproape că ai impresia că regizorul a dorit să tragă în mod deliberat de timp, să facă cât mai lung filmul și aceasta se vede încă de la interminabilele generice de început.

Mai sus menționatul Carter este ajutat de tânăra agentă FBI pe nume Lee Harker. Bine pregătită, inteligentă, expertă în descifrarea a tot ce e mai bizar pe lume.  Interpretată în așa fel de actrița Maika Monroe încât tot parcă prea devreme îți este clar ție, spectator, că lucrurile în privința ei nu sunt tocmai ok. Că tânăra  are la activ o traumă. Că ar putea fi o legătură între ea și o copilă (Lauren Acala) care, așa după cum am văzut în primele secvențe, a scăpat ca prin minune de la moarte. Lee conversează  relativ frecvent la telefon cu mama ei (Alicia Hutt) care vorbește rar, greu, bizar.  Spectatorul cât de cât inteligent se prinde iarăși relativ ușor că are și aceasta câteva mari probleme, iar convingerea i se întărește de îndată ce Ruth Carter apare în cadru.

Pe măsură ce ancheta avansează și crimele se multiplică, Lee ajunge la concluzia că între ea, mama ei și colecționarul de suflete, adică autonumitul Longlegs, există în mod limpede o legătură. La o concluzie similară ajunge, la rândul lui, și Carter. Care va fi ultima victimă a lui Longless, via Ruth Carter. A cărui fiică va fi salvată de la moarte de Lee, agenta în chestiune plătind pentru asta un preț imens. Matricidul.  În felul acesta cercul se închide.

Nicolas Cage nu este deloc rău în rolul diabolicului, incertului generic Longlegs. Aș spune chiar că e surprinzător de bun. Joacă un personaj și bărbat, și femeie, rujat, însă indubitabil punctul forte al evoluției sale îl reprezintă felul în care și-a făcut vocea personajului. Cum spuneam, Nicolas Cage e bun. Cu două-trei momente absolut excepționale. Cred că e avantajat de faptul că are apariții relativ scurte.  Însă cu toate acestea, a pune pe același plan evoluția lui cu aceea a lui Anthony Hopkins din deja menționatul Tăcerea mieilor este, după părerea mea, nițelus cam mult. – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro