„Fauda” fără sfârșit? De ce nicio mare putere nu are o viziune coerentă pentru Orientul Mijlociu
Nici SUA, nici UE sau Marea Britanie, și cu atât mai puțin China sau Rusia nu au și nu propun o viziune articulată, coerentă și exhaustivă asupra viitorului Orientului Mijlociu. A trecut și vremea când SUA puteau regla raporturile de forțe din regiune și controla tensiunile, pentru a nu trece de punctul de fierbere. „Primăvara arabă” a fost marele eșec al administrației Obama, din Libia până în Egipt și Siria, scrie în Contributors.ro Valentin Naumescu, profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai din Cluj.
În articolul său de pe Contributors.ro, Valentin Naumescu se referă și la incapacitatea ONU de a mai „rezolva ceva concret din problemele politice și de securitate ale lumii: „Un semn evident al declinului ordinii mondiale actuale”.
„Iranul nu are nici forța, nici susținerea regională și nici interesul real de a înfrunta Israelul într-un război deplin”
Pe scurt:
- Nu va urma un mare război (generalizat) în Orientul Mijlociu, în pofida atât de multor declarații alarmiste sau fataliste, care vorbesc de „escaladări fără precedent” și de scenarii dintre cele mai negre.
- Dincolo de retorica lor antiisraeliană și propalestiniană, majoritatea statelor musulmane din regiune nu doresc să intre într-un război propriu-zis și nici nu sunt interesate să susțină militar Iranul.
- Teheranul a realizat probabil zilele acestea că, dincolo de discursurile sforăitoare ale politicienilor și diplomaților de religie musulmană, este de fapt singur (mă rog, doar cu teroriștii lui din regiune) în fața puterii și superiorității militare, tehnologice și de intelligence a Israelului, la care se adaugă susținerea reală din partea SUA. Nici măcar China și Rusia, dictaturile antioccidentale aliate formal ale Iranului, nu ar mișca niciun „deget militar” în favoarea Teheranului, în caz de război.
- Nu va urma nici măcar un război direct Iran-Israel, în sensul clasic al termenului (altminteri cele două state oricum sunt într-un lung război hibrid, de câteva decenii).
- Iranul va încasa așadar și va înghiți în continuare, răspunzând steril și de formă, cu tiruri de rachete spectaculoase la televiziune, pe cerul nopții, dar fără pagube majore pentru Israel, bune doar pentru publicul intern și pentru radicalizații din regiune care mai cred în puterea Teheranului. Regimul ayatollahilor începe să se teamă pentru însăși existența lui. Mitul puterii Iranului în Orientul Mijlociu este în declin, iar asta bucură inclusiv multe state arabe.
- Israel va răspunde luna aceasta puternic, ingenios și dureros tirului iranian de rachete balistice de acum două zile.
- Iranul nu are nici forța, nici susținerea regională, nici interesul real de a înfrunta Israelul într-un război deplin, cu toate mijloacele și capacitățile militare existente de ambele părți. Va încerca doar să păstreze aparența de putere care sfidează „câinele turbat sionist”, America și Occidentul. Nici măcar președintele nou ales al Iranului și guvernul său, ca să nu mai vorbim de ansamblul societății iraniene (iranienii de rând sunt mult mai deștepți decât conducătorii lor, dar au ghinionul de a fi sub o dictatură trecătoare), nu prea mai sunt doritori să joace după partitura radicală a regimului teocrat, dar deocamdată discursul oficial iranian merge înainte din inerție.
- Israelul va continua ce a început, adică lovirea și slăbirea indirectă a Iranului, prin amputarea tentaculelor teroriste din Orientul Mijlociu ale regimului ayatollahilor: Hezbollah din Liban, Hamas din teritoriile palestiniene, rebelii Houthi din Iemen, eventual alte grupuri teroriste mai mici.
- SUA și Marea Britanie vor susține inclusiv militar operațiunile militare de apărare a Israelului, așa cum s-a întâmplat de fiecare dată când Iranul a tras rachete spre Israel. După plecarea socialistului Borrell din postul de Înalt Reprezentant de Politică Externă și instalarea Kajei Kallas, sperăm ca și UE să devină mult mai fermă în condamnarea terorismului islamist din Orientul Mijlociu și susținerea clară a Israelului.
- Credibilitatea ONU este în declin accelerat, după ce regimurile autoritare ale Sudului Global, evident mai numeroase decât democrațiile occidentale, au început să domine și să facă agenda (și discursul, se pare) socialistului de 75 de ani Antonio Guterres, care vede orice împotriva Israelului dar „nu vede” și nu condamnă decât greu, târziu, după ce este declarat persona non grata de către Israel, atacurile adevăraților agresori și dictatori ai lumii de astăzi.
Nicio mare putere nu este astăzi profund și puternic legată de Orientul Mijlociu
În kilometrul 0 al faliilor geopolitice, culturale, religioase și istoric-civilizaționale ale lumii (simbolic și nu numai, cam totul radiază dinspre Ierusalim), nu este liniște și nu va fi curând.
Conflictul palestiniano-israelian, în fapt un proiect politic al epocii moderne nedus până la capăt și blocat într-un punct ce poate părea (dar nu este) ireconciliabil, este numit uneori, nu întâmplător, „mama tuturor conflictelor”. El reverberează în mai multe conflicte derivate sau sub-conflicte regionale. Unele state din zonă ar vrea într-adevăr să meargă mai departe, să intre în secolul XXI, dar „divergența originară” le trage înapoi și întreține o ură incandescentă.
La rândul lor, marile puteri se raportează doar tangențial la fauda (haosul) fără sfârșit al Orientului Mijlociu, interpretându-și propriile interese strategice pe scena deșertului învolburat, vizând câștiguri relative de influență în paradigma great power competition sau cel puțin evitarea daunelor. Nicio mare putere nu este însă astăzi profund și puternic legată de Orientul Mijlociu. Pentru niciuna, dacă suntem lucizi și onești, regiunea nu este o prioritate strategică.
După sfâșitul Primului Război Mondial și prăbușirea imperiilor europene și eurasiatice, marile puteri s-au „extras” treptat din zonă, de-a lungul secolului XX, nevrând să mai aibă de a face cu ceea ce a devenit periferia incendiară a sistemului relațiilor internaționale.
Orientul Mijlociu a ajuns astfel, din centrul tectonic și civilizațional al lumii, „o ruină politică” debusolată și înapoiată a istoriei imperiale, care a ratat întâlnirea cu modernitatea culturală, fiind lipsită de experiența și resursele interne necesare pentru a-și găsi pe cont propriu o soluție de pace, modernizare socio-culturală și prosperitate. Israelul este remarcabila excepție a regiunii, ca țară democratică, modernă și performantă, integrată în ordinea liberală occidentală, dar și acolo influențele negative ale unei regiuni ostile induc uneori exagerări ale extremei drepte ultraconservatoare, pe care societatea israeliană centristă și moderată le gestionează cu destulă dificultate. Chestiunea majorității parlamentare, de exemplu, este foarte complicată și nu pare a avea o soluționare ușoară.
A trecut și vremea când SUA puteau regla raporturile de forțe și controla tensiunile din regiune
Nici SUA, nici UE sau Marea Britanie, și cu atât mai puțin China sau Rusia nu au și nu propun o viziune articulată, coerentă și exhaustivă asupra viitorului Orientului Mijlociu. Fiecare din acestea au doar raportări secvențiale ale propriei strategii de mare putere globală, ale propriului etos cultural-politic și propriilor convingeri cu privire la conflictele Orientului Mijlociu. Pentru că, simplu spus, nu le interesează, de fapt, Orientul Mijlociu într-o măsură atât de mare încât chiar să își asume, să se implice sau să își consume zestrea cea mai prețioasă de resurse și instrumente de care dispun pentru a rezolva ceea ce nu consideră a fi „problemele lor”.
A trecut demult vremea când Anglia și Franța făceau hărțile regiunii. De la Acordul Sykes-Picot din 1916 (punctul culminant al influenței vest-europene, pe fondul declinului Imperiului Otoman) încoace, influența franco-britanică a scăzut continuu, iar după încetarea mandatului britanic asupra Palestinei în 1948 practic a dispărut complet.
A trecut și vremea când SUA puteau regla raporturile de forțe din regiune și controla tensiunile, pentru a nu trece de punctul de fierbere. „Primăvara arabă” este marele eșec al administrației Obama, din Libia până în Egipt și Siria. A te limita să constați că populația din regiune este organizată în state artificiale care nu cunosc altă formă de „viață politică” decât ori un regim autocratic ori teroarea și haosul islamismului fundamentalist nu înseamnă că ai neapărat o viziune de mare putere asupra viitorului acestui spațiu imens, heterogen, dezorganizat și veșnic frustrat, care se întinde din vestul Mediteranei (Maroc) până spre marile civilizații ale Indiei și Chinei.
UE este în prezent prea slabă, prea divizată și prea concentrată asupra problemelor de pe continentul european (cele din blocul comunitar propriu-zis și cele din vecinătățile est-europene sau Balcanii de Vest) pentru a se mai lega la cap și cu problemele Orientului Mijlociu.
Rusia? Să fim serioși
În afara faptului că se bucură și încearcă să stimuleze politic orice mișcare antioccidentală, inclusiv sau în special cele teroriste (a se vedea relațiile cu Hamas) sau regimurile autoritare (Siria, Iran), Moscova nu poate face nimic bun, constructiv, pentru Orientul Mijlociu.
Ultima mișcare de forță a Rusiei a fost intervenția militară din toamna lui 2015 în Siria, pentru salvarea lui Bashar al-Assad. Nu ne-am dat seama că intervenția rusească de atunci pregătea în fapt invazia din Ucraina, în multe feluri. Kremlinul este însă prea ocupat acum cu nebunia războiului din Ucraina și prea epuizat de resurse pentru a mai avea un cuvânt greu de spus în Orientul Mijlociu.
China? Vrea să cumpere influență la preț mic
Partidul Comunist Chinez vrea doar creșterea influenței economice și strategice în regiune (așa cum vrea și obține cam peste tot în „lumea a treia”, ca să păstrăm limbajul din timpul Războiului Rece), vrea să cumpere influență la preț mic, promovând politic același discurs de pace ca „pătrunjelu-n supă (nici n-ajută, nici nu strică)”, nicidecum să rezolve cu adevărat dilemele regiunii. Pentru China, cel mai bine e așa cum e acum, poate pescui cel mai bine în ape tulburi și toți să creadă că Beijingul ar avea o soluție magică pentru cauza lor, dacă ar ajunge să conducă lumea, în locul SUA. Dar Beijingul nici nu are soluția, nici nu vrea s-o inventeze, nici nu își dorește de fapt ca lucrurile să se rezolve cu adevărat, într-un sens sau altul, la fel ca în Ucraina.
ONU? Ei da, asta chiar e o glumă
Când secretarul general al ONU, socialistul care nu vede terorismul dar vede peste tot doar abuzurile Israelului, ajunge persona non grata într-o țară cu un popor atât de greu încercat istoric ca cel evreu, e clar că ONU nu mai reprezintă nicio speranță pentru a rezolva ceva concret din problemele politice și de securitate ale lumii. Este un semn evident al declinului ordinii mondiale actuale.
Deci, să uităm de marile puteri în Orientul Mijlociu și de o mare viziune integratoare și unificatoare a cuiva.
INTERVIURILE HotNews.ro