INTERVIU. Românii de azi sunt, din punct de vedere cultural, la nivelul Secolului 18. Ce a produs degradarea învățământului și cum l-am putea repara

Într-o radiografie a sistemului de învățământ din România, istoricul Adrian Majuru susține că societatea noastră reușise, la un moment dat, să creeze orizonturi de așteptare pentru toate categoriile de tineri în ceea ce privește accesul la educație. Întâi nu în comunism, ci în perioada interbelică. 

Istoricul Adrian Majuru încearcă să discute, realist, plusurile și minusurile educației din mai multe etape ale evoluției României. Punctează reușitele de dinainte de 1989, dar nu e nostalgic. El spune că nu comunismul, creator de înfometare, era soluția. Într-o țară puternică ”ai nevoie de oameni care să fie liberi în alegerile lor, dincolo de profesia pentru care s-au specializat”.

Cât de eficient este sistemul actual de învățământ? Cât de adaptat este el cerințelor moderne? Era mai bun sistemul folosit în perioada comunistă sau în cea interbelică? Care a fost, de fapt, cea mai prolifică perioadă pentru învățământul românesc? Ce rol a avut biserica în istoria învățământului din Țările Române? 

La aceste întrebări a răspuns pentru Hotnews.ro, Adrian Majuru, istoric, antropolog, scriitor și actual manager al Muzeului Municipiului București.

Plusurile și minusurile sistemului de învățământ din comunism: ”Înfometare, precarizare, dar și regres în educație după 1989”

• Comuniștii au reușit să creeze un sistem în primul rând de servicii sociale privind educația și sănătatea, dispensare, grădinițe, creșe, școli, mai ales în mijlocul noilor raioane pe care le construiau. Nu exista un cartier care să nu lege cel puțin două școli.
• Industrializarea a fost, în cele din urmă, forjată. S-a accelerat cumva diversificarea ei, renunțându-se la calitate pentru a se plăti datoriile externe. Asta a fost miza și, practic, regimul a făcut implozie. 
• Plata accelerată într-un termen scurt a unei datorii a însemnat înfometare. Evident că precarizarea asta lovește întâi cultura și învățământul, și sănătatea, cum se întâmplă și astăzi. Această precarizare a însemnat, în primul rând, înșurubarea ideilor naționaliste, național-comuniste, ca ideologie în tot ce însemna învățământ.
• Sistemul de învățământ de după 1989, un regres față de ceea ce comuniștii, până la un punct, au putut să construiască la nivel național, inclusiv în ceea ce privește reperul universitar și academic. 

Răspunde sistemul actual de învățământ cerințelor lumii moderne?

• Nu sunt multe sisteme de învățământ care să corespundă realităților pe deplin. România este într-o zonă similară centurii de asteroizi, unde lucruri nu sunt foarte funcționale.
• Învățământul sau sistemul românesc de azi au pierdut comparativ cu perioada interbelică sau chiar față de perioada comunistă. Chiar și în comunism exista posibilitatea de a oferi un scop unui adolescent. Să fie un bun arheolog, un foarte bun inginer sau să cunoască limbi străine. Chiar dacă nu i se oferea pașaport.
• Dacă vorbim despre Uniunea Europeană, și nu numai despre ea, aici ne leagă însă nomadismul virtual. Un tânăr, dacă este suficient de dornic să fie diferit de ceea ce vede în jurul lui, în cartier în bloc, în comunitate, nomadismul virtual îi oferă această posibilitate să lucreze pentru altul din altă cultură, din apartamentul său. 

Este exclus să schimbi într-un termen mediu sau scurt sistemul de învățământ actual românesc

• În educație nu intervii pe termen scurt decât atunci când, nu știu, apare o inundație sau un incendiu. Trebuie să refaci școala de la zero pentru a repara nesincronizările ultimilor 30 de ani. Gândiți-vă că avem generații care așa vor preda și vor vedea, cum au fost învățate în anii aceștia. Lucrurile sunt ajunse la maturitate, deci trebuie să aștepți dublu, 60 de ani.
• Noi, în prezent, suntem undeva, ca un echivalent, la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Chiar dacă România urbană e mai densă față de veacul respectiv. Locuitorii din mediul urban, dacă vreți, sunt în stadiul cultural, de consumatori de cultură, similar finalului veacului al XVIII-lea. 

Sistemul actual de învățământ, parțial un produs al Revoluției industriale

• Întotdeauna ai nevoie de o masă critică specializată pentru ceea ce tu vrei să dezvolți ca tehnologie, pe măsură ce aceasta evoluează. Și ajungem în timpurile noastre. Evident că oamenii aceștia, dincolo de specializare, au în spatele lor lecturi suplimentare, hobby-uri, preocupări legate de viitorul copiilor lor, nu numai de viața lor.
• Dacă vrei să ai rezultate pe mai multe paliere economice pe care tu vrei să le dezvolți, ai nevoie de oameni care să fie liberi în alegerile lor, dincolo de profesia pentru care s-au specializat.

Cea mai prolifică perioadă pentru învățământul românesc

• Investițiile au fost mereu sincopate. N-a fost mereu ceva foarte funcțional. Avem un minister de resort după Primul Război Mondial. Până atunci a fost eforia școlilor civile. Unele licee în București au fost înființate și construite chiar cu banii părinților și alte fonduri private, cum ar fi liceul Șincai sau liceul Cantemir. Drept urmare, s-a făcut cât s-a putut. 
• Însă investiția în pregătirea profesională este dincolo de logistica pe care o ai. În tânărul ăla educat investești continuu.
• În România, am avut în perioada interbelică o firmă foarte puternică  S-a numit Creditul Minier, avea capital românesc și era reprezentată de ingineri și de specialiști români. A dispărut pe măsură ce Germania nazistă a cucerit teritorii. La naționalizare n-a mai putut fi construit ceva similar, deși resursele existau.
• Dar oamenii care au pus aceste structuri pe baze dinamice, atunci în interbelic, erau deja la aproape a treia generație pe acest profil economic. Oameni școliți, pregătiți, și cu conexiuni occidentale serioase, legate de foști colegi de facultate sau decidenți în domeniile respective.

Despre istoria învățământului românesc 

• O supraviețuire și o adaptare la circumstanțe pe care adesea ni le-au creat alții. Dar au fost și circumstanțe pe care le-am creat noi. 
• Supraviețuirea și adaptarea la scara istorică relativ recentă, cel puțin pentru noi, exceptând Transilvania, unde avem universități încă din Evul Mediu, au fost realități palpabile cu precădere până la apariția școlilor domnești, care erau școli superioare, dar includeau cumva, păstrând parametri istorici, și zona de liceu de astăzi. 
• Clasa de mijloc își permitea taxele de școlarizare și avea nevoie de această pregătire pentru a prelua afacerile părinților care erau variate.
• Școală superioară o făceai în afara țării Valahiei sau Moldovei. Atunci urma o perioadă de studii în Europa Centrală, fie în Sfântul Imperiu, pentru Evul Mediu, iar ulterior în spațiul nord-germanic, preferate fiind universitățile din Leipzig și Halle.

Discuția integrală cu istoricul Adrian Majuru în film: