Vocea ta din capul meu îmi comentează fiecare mișcare

Stau în față – pe locul din dreapta –, el conduce. Uneori, arunc câte o privire spre el, îi citesc mimica. Încerc să-mi dau seama dacă e mulțumit, dacă pot să mă bucur de drum. 

Mă roagă să-i desfac un nou pachet de țigări. Fumează Marlboro roșu scurt. După ce rup hârtia de jur împrejur, îndepărtez ambalajul de plastic și las geamul jos. Scot punguța, în timp ce el accelerează. Este jocul nostru: trebuie să ajungă la viteza la care ambalajul se rupe din cauza vântului. Îl îndemn să meargă din ce în ce mai repede și cresc volumul muzicii. Ascultăm Frații Petreuș; știm versurile pe de rost.

Ia câteva curbe fără să frâneze. Viteza mașinii nu mă sperie, nici fumul de țigară nu mă deranjează. Mă simt ca în Top Gear, emisiunea pe care o urmărește el mereu. Mi-e frică doar dacă stau în spate. Știu că, dacă vomit, mă va certa din nou. 

Am 9 ani și mă simt puternică atunci când ambalajul țigărilor se rupe în mâna mea. Deși nu sunt eu cea care conduce, vreau să demonstrez că pot, că sunt în stare, că nu dau greș de față cu el. La primul vaccin din școala primară sau când am învățat să merg pe bicicletă, la prima injecție cu Moldamin sau când ne uitam la thrillere împreună, de fiecare dată am vrut să par curajoasă în fața lui. 

Nu i-a plăcut niciodată să mă laude.

***

E duminică dimineața. O nouă dimineață de weekend în care sper să facem ceva interesant împreună.

Am zece ani și sunt tunsă scurt, băiețește. A fost ideea lui să fiu mai modernă. Gândăcele, o să fii cea mai cool din clasă! Nu știe că la școală lumea mă salută cu „tu ești fată sau băiat?” 

După un pahar de pălincă, o cafea și câteva țigări, știu că urmează un film de pe DVD sau o emisiune la TV. Încerc să-l conving să ne uităm la desene animate, însă fără succes. Câteodată, în schimb, plecăm cu fratele meu în expediție pe dealurile de lângă oraș. Ne sperie cu tot felul de povești cu fantome care locuiesc în casele părăsite sau prin livezi. Le știu pe de rost, dar îl conving de fiecare dată să le repete. Expediția se termină mereu în cimitir, de unde o luăm prin parcul central ca să ajungem acasă. La prânz ne uităm la știri; nu avem voie să vorbim decât atunci când s-au terminat. Urmează o siestă generoasă în timpul căreia pot să citesc Jules Verne sau ceva mai serios, „nu prostii pentru adolescenți”. 

Tot de la 10 ani am învățat să înot. Nu am voie să ies din apa mării până nu reușesc să mă deplasez câțiva metri. La finalul vacanței ajung să înot până la geamandură și înapoi. Demonstrez din nou cât de curajoasă sunt. În următoarele vacanțe, sunt fiica „aventurieră”, cea care se descurcă atunci când e împinsă în piscină, cea care își ridică genunchii până la piept înainte de a sări în apă, cea care nu se sperie de valuri, de toboganele cu apă, de parcurile de distracții sau de parapantă. După vacanța petrecută în Croația, unde am învățat să înot, mă alintă Riba(rska), care înseamnă pește. Câțiva ani mai târziu mă transform în Shivalinga, o piatră deosebită considerată comoara satului în filmul Indiana Jones, la care el se uită aproape săptămânal. Mă simt specială. 

M-am pregătit dintotdeauna să fiu perfectă pentru el. 

Citește continuarea pe platforma editorială UNFINISHED LOVE STORIES.

Acest text face parte din proiectul UNFINISHED LOVE STORIES – o platformă editorială ce publică povești reale despre iubire în sens larg. În fiecare duminică dimineață, vei putea citi pe Hotnews.ro și pe unfinishedlove.ro o nouă poveste ce dă iubirii o nouă valență. Dacă ai și tu o întâmplare adevărată, unică și imperfectă, care explorează universul relațiilor contemporane, trimite-o către echipa editorială.

Articol scris de Ágota Kovács

Parteneriat media