Să crești un „copil bun”, în accepțiunea termenilor de docil, conformist și extrem de politicos reprezintă pentru numeroși părinți un ideal. Ce mamă nu-și dorește un școlar care să-și facă întotdeauna temele fără să fie rugat sau un copil care își ține camera perfect ordonată din proprie inițiativă? Ei bine, specialiștii în psihologie anunță o serie de pericole ascunse în spatele acestui comportament exemplar.

Copiii care nu ridică probleme imediate și evidente sunt considerați a fi „cei buni”. Adulții presupun că o conduită ireproșabilă este semnul unei educații depline și că este normal ca un copil să îndeplinească așteptările celor din jur fără să protesteze. Această aparentă normalitate ascunde, însă, dezechilibre emoționale și lacune în formarea personalității vizibile mai târziu, în viață.

Frustrările din interiorul unui copil bun

Tocmai faptul că un copil nu se răzvrătește, nu opune rezistență în fața lucrurilor pe care nu și le dorește și nu își exprimă dezaprobarea este semnul cel mai clar al unor probleme formate deja la nivel inconștient.

Primul semnal de alarmă tras de un copil „bun” este nevoia lui excesivă de a face pe plac celor din jur. El consideră nu are nicio altă opțiune și trăiește sub povara obsesiei de a-i mulțumi pe alții, valorizându-se doar prin reacțiile pozitive pe care le stârnește. Bunătatea devine, astfel, mai degrabă o necesitate și nu o alegere.

Frustrările care nu ajung să fie exprimate și soluționate devin, treptat, izvorul tulburărilor de personalitate care prind amploare la maturitate.

Motivele din spatele obedienței excesive

Foarte mulți copii sunt excesiv de obedienți din dragostea pe care o poartă unui părinte depresiv, care se comportă constant ca și cum nu mai poate tolera dificultăți suplimentare.

Citește continuarea articolului pe site-ul nostru de parenting www.totuldespremame.ro