Mărirea și decăderea Muntelui de Pietate, prima rețea de case de amanet girată de Stat / Toate activele ei au dispărut în Rusia, odată cu Tezaurul României
Primele case de amanet au apărut pe vremea când la noi domnea Mihai Viteazu. Cea dintâi a apărut în Franța, la Avignon, în 25 ianuarie 1589. Se chema „Muntele de Pietate” și avea ca principal scop asistarea celor săraci. Scopul ei era să ofere un „împrumut” tuturor celor care trec printr-o situaţie dificilă. Publicul este foarte bine precizat: „săracul jenat” (le pauvre honteux), adică cel care se găseşte, la un moment dat, într-o situaţie de „criză” (boală, şomaj, măritarea unei fiice, moartea neaşteptată a unui membru important al familiei etc.), dar căruia îi era ruşine să apeleze la mila celor din jur, cerşind.
În România, un prim proiect a fost inițiat în 1864 de ministrul de atunci al Finanțelor, Nicolae Rosetti-Bălănescu, dar din cauza situației politice tensionate din Principatele Române, acesta nu a fost pus în aplicare. Conform statutului de funcţionare, „ajutorul” trebuia oferit numai celui care merită, celui care este capabil să iasă din starea de sărăcie.
În Regatul Român existau case de amanet private, dar acestea erau de fapt birouri de cămătărie, care se adresau unui cerc restrâns de clienți și contribuiau cel mai adesea la sărăcirea celor care erau nevoiți să apeleze la serviciile lor.
O a doua inițiativă i-a aparținut lui Menelas Ghermani, ministrul de Finanțe între 1888 și 1895. Aromân născut la Belgrad în 1834, a studiat comerțul și finanțele la Viena și era familiarizat cu sistemul bancar occidental. După terminarea studiilor, a venit în România și și-a înființat propria bancă împreună cu fratele său. Menelas Ghermani s-a remarcat prin două proiecte majore: primul a fost introducerea sistemului monometalic (aurul a devenit singurul metal standard) iar al doilea, în 1893, a fost înființarea Muntelui de Pietate. Inițiase negocieri cu bancheri din Franța, Belgia și Germania, dar încercarea de a pune în ordine finanțele românești prin impunerea sistemului monometalic a provocat un adevărat scandal public, care l-a discreditat în ochii partenerilor săi străini, care au refuzat să-și susțină proiectul.
De acest lucru au profitat bancherii bancherii transilvăneni, iar cel care în final a pus pe picioare proiectul bancar al Muntelui de Pietate a fost economistul Corneliu Diaconovici, care a coordonat rețeaua băncilor românești din Transilvania. El a fost director adjunct al Băncii „Albina” din Sibiu și fondator al Asociației Băncilor Române din Ardeal înființată în 1907.
Proiectul a fost aprobat fără rezerve de ministrul conservator al Finanțelor, Take Ionescu.
Ministerul de Finanțe acorda o concesiune pe 30 de ani pentru înființarea unei Case de amanet unui sindicat format din capitaliști români; jumătate din profitul net realizat de noua entitate urma să fie donat Crucii Roșii.
Această rețea de case de amanet aveau menirea să limiteze și eventual chiar să excludă fenomenul cămătăriei, să ofere dobânzi accesibile și să protejeze interesele celor aflați într-o situație precară.
Potrivit regulamentului, pentru împrumuturile acordate de casele de amanet se puteau da drept garanție trei categorii de bunuri: bunuri mobile și obiecte (haine, lenjerie, tacâmuri, mobilier); obiecte pretioase (bijuterii din aur si argint, metale pretioase si pietre pretioase); bunuri (produse industriale și articole necomerciale). Sumele plătite pentru obiectele amanetate au fost stabilite la 1/3 pentru efecte și bunuri și 1/2 pentru bijuterii și pietre prețioase.
Nu a fost posibil să amaneteze obiecte religioase, însemne și echipamente militare, panouri de însemnări ale companiei, obiecte mari sau ușor de unică folosință sau bunuri furate.
Alimentele, băuturile și produsele alimentare conservate nu puteau fi amanetate, dar erau permise excepții în cazul vinului vechi, coniacului, lichiorului și șampaniei. Costurile de înregistrare, depozitare și păstrare au fost calculate și în funcție de valoarea obiectelor amanetate. Mai mult, bunurile au fost evaluate pentru a stabili atât valoarea lor de piață, cât și valoarea împrumutului. S-au acordat împrumuturi pe o perioadă de trei luni, cu posibilitate de prelungire a contractului. Experții de la Muntele Evlaviei (sau Muntele de Pietate) au fost sfătuiți să nu acorde împrumuturi persoanelor a căror înfățișare era îndoielnică (îmbrăcăminte nepotrivită) sau care păreau suspecte.
Bicicletele și bijuteriile erau bunurile care erau cel mai ușor de furat și apoi duse la casele de amanet.
Dacă bunurile nu au fost răscumpărate timp de 30 de zile după ce împrumutul a ajuns la scadență, acestea au fost scoase la vânzare prin licitație publică, iar funcționarii caselor de amanet nu aveau voie să liciteze.
Muntele de Pietate a atras numeroase critici, care au contestat atât monopolul băncii asupra pieței de amanet, cât și dobânzile considerate prea mari în raport cu condițiile economice ale oamenilor.
Rata dobânzii aplicată la împrumuturi, de 8% pe an, a fost mult mai mică decât cea impusă de brokerii de cămătărie (60–120% pe an).
În ciuda rezervelor și a criticilor formulate de sceptici, noua bancă s-a impus relativ rapid pe piața aselor de amanet din România. O primă listă de obiecte prețioase publicată în februarie-martie 1907 arată cât de atractive erau serviciile noii bănci pentru populație.
În doar câteva luni, oamenii au amanetat ceasuri de damă din aur, simple sau decorate cu pietre prețioase și perle; inele din aur sau platină mobilate cu diamante, diamante, lanțuri de aur, coliere, nasturi, broșe, medalioane, cutii de țigări, cupe de argint, cercei etc.
În total, au fost aproape 2.000 de obiecte prețioase completate de 531 de efecte (diferite obiecte, viori, covoare și covoare, mașini de cusut, tablouri; „un băț cu mâner de os crăpat”; „oredingotă cu vestă, o jachetă cu vestă”). De exemplu, în decembrie 1907, banca a anunțat licitația publică a mai multor obiecte care nu fuseseră răscumpărate. Printre acestea se numărau tablouri, ceasuri, bijuterii, biciclete, mașini de cusut și diverse articole vestimentare.
În spatele listelor publicate lunar în recenzia băncii se aflau poveștile oamenilor care au fost nevoiți să-și abandoneze posesiunile în casele de amanet.
Era evident că lucrurile prețioase aparțineau unor oameni care avuseseră la un moment dat un anumit statut social, pierdut fie într-un context economic dificil, fie ca urmare a propriei acțiuni: pariuri, jocuri de noroc sau un stil de viață nechibzuit. De asemenea, listele povesteau și poveștile celor față de care soarta nu fusese prea generoasă și care au fost nevoiți să se îndrepte spre Muntele de Pietate pentru a amaneta obiecte de puțină valoare: valize, îmbrăcăminte, mic mobilier, farfurii și vase etc.
Declanșarea Primului Război Mondial a afectat direct funcționarea acestei case de amanet. „Ctitorul” Muntelui Evlaviei, Corneliu Diaconovici,era de partea regelui Carol I și susținea implicarea României în război alături de Puterile Centrale. Mai târziu, această decizie i-a marcat destinul profesional; după război a fost acuzat de filo-germanism și obligat să se retragă din viața publică.
Toate activele băncii pe care o înființase au dispărut în Rusia Sovietică, împreună cu întregul tezaur de aur al țării, care a fost trimis la Moscova de autoritățile de la București în iarna anului 1916, când capitala a fost ocupată de trupele germane.
Muntele de Pietate a funcționat și în perioada interbelică; în 1936, a fost reorganizată printr-o nouă lege, care a permis băncii să înființeze sucursale în toate orașele țării. Sunt foarte puține detalii cunoscute, iar revista băncii pare să fi ieșit din tipar. N. Kirițescu a remarcat ironic că „Muntele Evlaviei are o clădire care corespunde mai mult notiunii de munte decât celei de pietate”.
Pentru realizarea acestui material am folosit această sursă și pe aceasta.