Dragi părinți, votul a fost doar începutul. Să ne suflecăm mânecile, avem treabă!

Am adormit azi noapte târziu, cu grijă și cu emoție. M-am trezit azi, pe 19 mai, ca și când n-am pus geană pe geană. Corpul se resimte. Și mintea mea, la fel. Nu e doar oboseală – n-am mai dormit bine de săptămâni bune! Trăiesc un amestec ciudat de bucurie, de ușurare, amestecate cu îngrijorare. Candidatul pro-european a câștigat. Alegerile s-au încheiat. E bucurie pe străzi, pe Facebook și în sufletele oamenilor. Dar nu e o bucurie întreagă. Liniștea nu a coborât, brusc, peste toată România asta, dinăuntrul sau dinafara granițelor. Nu toți am câștigat președintele pe care l-am votat – așa e într-o democrație. Însă, cu toții ar trebui să fim „scoși la tablă”: țara asta are nevoie de noi, indiferent în ce tabără ne-am aflat înainte de aceste alegeri.

Am votat cu speranță, dar cu inima chircită. Știam că un singur vot nu le rezolvă pe toate, dar nu mai puteam trăi în frică. Frica de ce-ar însemna pentru copilul meu o Românie ruptă de Europa, închisă în izolaționism, cu lideri care vorbesc despre glorie națională, dar care învrăjbesc în loc să aducă binele în casele celor care i-au votat. Am mers la vot pentru ca al meu copil să poată învăța în propria țară despre libertate, nu despre obediență. Pentru ca toți copiii să crească într-o Românie în care „să fii diferit” nu e un stigmat, o țară în care dialogul contează, unde nu domnesc dezbinarea, furia și urletele, unde a gândi altfel decât celălalt este un drept constituțional.

Știu că urmează luni grele Sau chiar ani întregi. Criza economică e deja aici. Fisurile sociale sunt adânci. Familiile noastre, nu-i așa?, s-au divizat în „tabere” pro și contra. La prânzul de Paște s-a tăcut mult. Prea mult. Am uitat, în lunile astea de criză politică, să vedem ceea ce ne unește. Și ne-am lăsat prea mult duși de val. Dar azi, mai mult ca niciodată, simt că trebuie să vorbim. 

Citește continuarea articolului AICI.