Crima din Cosmopolis, simptomul unei țări bolnave, în care femeia cu vânătăi e întotdeauna „de vină”

Violența domestică nu e un accident. E o condamnare la moarte cu suspendare. Violența domestică nu începe cu o crimă. Începe cu o amenințare ignorată. Cu o plângere clasată. Cu o femeie care „exagerează”. Și se termină într-un articol de știri, un copil rămas orfan și o țară care tot nu face nimic. În România, la fiecare trei zile, o femeie este ucisă de partenerul ei. Și de fiecare dată ne prefacem că e un caz izolat. Un nebun. O relație toxică. Dar nu e „un caz”. E sistemul. E dezinteresul. E nepăsarea. E tăcerea noastră. A mea, a ta, a tuturor.

Cazul tinerei mame ucise recent la Cosmopolis a făcut înconjurul internetului. Nu doar pentru că era atât de tânără. Sau pentru că făcuse deja plângeri peste plângeri împotriva ucigașului. Ci pentru că mii de alte femei se recunosc în povestea ei de viață. Se recunosc în amenințările cu moartea. În abuz. În clasarea dosarului. În teama că nu te crede nimeni. Și în tăcerea care urmează. Pentru că atunci când violența domestică ajunge la știri, e deja prea târziu. Atunci ești mort. Sau fugărită în fața blocului. Sau spânzurată de o balustradă. Sau omorâtă cu copilul de față.

• CITEȘTE ȘI: „Azi eram curvă și zdreanță, mâine, dragostea lui. Până nu m-a strâns de gât, de față cu copilul, nu am putut să plec”

După crima din Cosmopolis, ne întrebăm din nou: câte plângeri trebuie ignorate până moare cineva?

M-a înfuriat fraza asta mai tare decât orice: „Dosar clasat. Nu există interes public.” Cum adică nu e interes public? Avem femei ucise în fiecare lună. Avem copii care rămân singuri, traumatizați pe viață. Avem o întreagă generație care învață că a iubi înseamnă a controla, a amenința, a lovi. Și nu e interes public? E interes național, dacă ne mai pasă puțin de cum trăim și cum murim în această țară!

Citește continuarea articolului AICI.