Neîncrederea și batjocura sunt sporturile noastre naționale. Cum ar arăta România dacă am începe să construim cu încredere?

Profesoară la Facultatea de Jurnalism a Universității din București, fost decan al școlii, Anamaria Neagu constată cum arată climatul acestui an special, care a început în 2024 și nu se va termina în 2025.

Uitați de fotbal! De oină ați uitat de zeci de ani oricum. Nici măcar politica nu este sport național pentru români, chiar dacă pare că se pricep toți la ea. Nu. Sporturile noastre naționale sunt neîncrederea și batjocura. 

Ne pricepem bine la zeflemea. Râdem de copiii care scriu lucruri trăsnite la examene pentru că profesorii și părinții nu și-au făcut datoria față de ei. Râdem de papucii președintelui deși nu există nicio corelație între niște papuci ieftini și urâți purtați în spațiul privat și competențele profesionale pe care ar trebui să le dovedească un conducător de stat.

Deriziunea funcționează în doze mici, dar e toxică în doze mari

Batjocura e folosită în spațiul public ca un mecanism de defulare menit să ne ajute să mai supraviețuim încă o zi într-o țară care, la nivel politic, pare de multe ori că își bate joc de propriii cetățeni. 

Și, dacă funcționează, să zicem că e de înțeles. Dar una e să funcționeze pe termen scurt, la nivel personal, și alta e să o folosești ca strategie națională. 

Pe termen lung, tocmai această derâdere extinsă în toate domeniile și asupra tuturor persoanelor intră în coliziune cu pretenția de patriotism pe care îl clamăm când „ne vrem toți țara înapoi”. Căci ce valori mai poți avea într-o țară care râde de Hagi că nu vorbește bine, de babe că stau la coadă să pupe moaște sau de contracandidații politici că susțin minoritățile sexuale. 

În ce mai cred niște oameni dispuși să râdă de oricine și de orice, doar ca să mai reziste o zi în realitatea românească?

Neîncrederea care ne macină pe dinăuntru

Dacă batjocura ne ajută, poate, să rezistăm, neîncrederea ne subminează însă fiecare pas. Suntem un popor care nu mai crede în nimic, dar cel mai mult nu mai crede în propria identitate. 

Ne luptăm permanent cu un „sistem” pe care nu știm să îl definim, dar în care băgăm de-a valma totul: politicieni, instituții, justiție, educație, știință, medicină. Noi nu credem în nimic, iar neîncrederea ne roade sistemic și ne transformă viețile într-o apocalipsă permanentă de frică și furie. 

Nu mergem la doctori fiindcă n-avem încredere în ei și în faptul că nu sunt vânduți către Big Pharma. 

Nu chemăm poliția căci polițiștii sunt răi și nemernici și nu ne ajută niciodată. 

Nu ne punem copiii să învețe fiindcă profesorii sunt niște tâmpiți care nu predau ce trebuie, iar școala e o mizerie în care nu se face nimic. 

Nu ne cerem drepturile în instanță căci acolo câștigă doar cei cu bani și pile. 

Și afirmațiile pot continua în orice domeniu vreți, căci, la neîncredere, puterea românească de a genera inferioritatea este nelimitată.

Gropi în nisip

Sigur, pentru toate afirmațiile de mai sus există dovezi. Cazuri de doctori corupți sau slab pregătiți, de polițiști nemernici, de profesori tâmpiți sau leneși, de judecători șpăgari. 

Dar, când construim ca popor totul pe neîncredere, de fapt nu punem cărămizi. Nici măcar nu facem castele de nisip, ci săpăm gropi într-un nisip șubred. Primele sunt atributul himerelor, gropile sunt semnul nihilismului.        

Înțeleg tendința oamenilor de a se plânge, de a cârcoti, de a-și manifesta neîncrederea într-un sistem care i-a dezamăgit de atâția zeci de ani. Însă nu pot să nu mă întreb ce-ar fi dacă am începe să construim pe încredere, nu pe ură și dezbinare? 

Dacă am face selecție națională de încredere și am arunca în joc toate resursele noastre de încredere în ceva. În orice. Dacă în loc să răspândim prin social media cele mai rele lucruri care ni se întâmplă, am spune lucrurile bune. Dacă în loc să umplem spațiul public de furiile și dezamăgirile noastre, l-am umple cu exemple pozitive. Dacă am începe mai mulți să vorbim despre încredere. 

Încredere în oameni (cei care merită), în politicieni (cei puțini care muncesc pentru noi), în sistem (cel care trebuie să funcționeze căci fără el trăim în anarhie).  Încredere în educație, în medicină, în știință. Încredere în viitorul nostru ca popor căruia să nu îi mai poată nimeni „fura țara”. 

Într-o lume în care narativul care era să ne distrugă este despre ură, frică, furie, dezamăgire, frustrare, neputință, chiar nu e nimeni curios cum ar arăta viețile noastre dacă am începe tot mai mulți să picurăm peste povestea asta și puțină încredere? Un strop de încredere la un deșert de zeflemea.